N-am să surprind pe nimeni dacă spun că nimic în RM nu e ca în alte părţi. Ori aproape nimic. Aşa că am simţit un fel de zvîcnet deasupra stomacului cînd am aflat de jaful secolului care a bulversat întreaga opinie publică etc. etc. Şi care era cît p-aci să mă facă să cred că uite, ne punem şi noi, tîrîş-grăpiş, în rînd cu lumea, intrăm în Europa… Dar s-o luăm de la început. Mă sună dăunăzi tatăl meu şi, după ce facem schimb reciproc de informaţii asupra sănătăţii tuturor, de noutăţi – atîtea cîte sînt - şi de opinii cu privire la ploile care, iată, întîrzie iar să vină, mă întreabă, ca profesor de literatură şi om citit ce se află: “Ai auzit de cutremurătorul jaf de astă noapte?” “Nu, zic, unde?” “Aici, în sat.” “Iar au furat capra ori gîştele cuiva?”, mă interesez cu un fel de amuzament plictisit. “Vezi să nu. Au prădat banca.” “Care bancă? De economii?” “Nu. Cea de întrajutorare.” Aha, se prefigurează niscaiva dramatism, poate chiar tragedie – e vorba de puţinii bani pe care i-au adunat, de unde au, de unde nu, ţăranii noştri urgisiţi de criză, secetă şi MU1. Pe de altă parte, orice s-ar zice, e o gură de aer proaspăt. Se mişcă ceva şi la noi. Poliţişti idioţi avem. Mai e nevoie de hoţi ingenioşi ca să vorbească lumea şi despre STATUL nostru. “Şi unde era banca asta?” “Într-o cameră din fosta cîrmuire a colhozului. Cu pereţi de cotileţi, cu gratii la ferestre. Banii erau într-un seif. Hoţii s-au urcat noaptea în pod, au spart tavanul şi au coborît în “bancă”. Aici au dezbătut gratiile de la geam, că era o treabă uşor de făcut dinăuntru. Au deschis geamul şi au transmis seiful complicilor de afară. Cred că au fost vreo 5-6 băieţi voinici, că era greluţ seiful.” “Mare necaz, zic. Cred că fierbe lumea.” “Aha, mare necaz. Pentru hoţi.” “Adică?” “Zice lumea că nu era zare de bani în seiful acela.” Aici m-am dezumflat niţel. Asta e. În ţara asta, şi jaful e ca la nimeni. Dar m-am bucurat. Nimeni n-a avut de suferit. Poate doar şalele şi amorul propriu al hoţilor. “Proastă afacere pentru hoţi, observ eu marele adevăr, după ce că s-au spetit o juma’ de noapte să scoată seiful şi vreo juma’ de zi să-l spargă.” “Las’ să-l dea în judecată pe Costică, omul cu banca, încheie tatăl meu convorbirea. Vii sîmbăta viitoare pe la Ermoclia?”
Articole cu următoarea etichetă ‘Moldova’
La ce bun un drum ce nu duce spre Templu?
MLupu
Stăteam aseară şi mă uitam la clipul electoral MLUPU PD. Şi mă gîndeam. Interesant sloganul, “Să oprim războiul politic”. Iată vine-un sol de pace c-un partid în vîrf de băţ. Ce omite însă, pudic, din schemă ţanţoşul ex-spicher este faptul că el e unul dintre instigatorii acestui război (ţine minte toată lumea poziţia lui după 5 aprilie, cum că ceea ce se întîmplă la Chişinău este o tentativă de lovitură de stat şi celelalte) şi nu are niciun drept, în primul rînd moral, să se dea arbitru. Cîtă vreme nu s-a pocăit în public pentru toate mîrşăviile la care a luat parte.
Cînd eram elev, îşi făcea zilele prin şcoala noastră un băiat – genul măscărici – care făcea şotii peste şotii. Vania îi zicea. Îi plăcea tare mult să ochească vreun grup de băieţi care discutau ceva, să se infiltreze acolo şi să sloboadă un “şpion” fîsîit. După care se apuca de nas şi prindea a-l ghionti cînd pe unul, cînd pe altul: “Tu i-ai dat drumu’? Nu? Poate tu? Hai, băi, nu mai stricaţi aeru’…” A luat-o pe coajă de cîteva ori. Dar a perseverat – era ghiduşia lui preferată… Nu l-am mai văzut pe Vania de vreo douăzeci de ani. Nu ştiu ce face. Nu ştiu dacă le are cu politica. Dacă da, am o bănuială care e partidul lui preferat…
Avtandil Maharadze în rolul lui Varlam Aravidze
Cum ziceam, stăteam eu şi mă gîndeam. Mare e păşunea Domnului dacă atîta lume e încîntată de manevrele lupeşti. Că a tăiat-o de la pcrm e OK. Numai să nu-mi spună cineva că de la ăia 2 metri de mulţumire de sine poate veni scăparea. Mulţi dintre adulatorii lui Lupu s-ar minuna peste măsură dacă ar putea şti ce se ascunde în spatele ochelarilor lui. Care sticlesc ca ochelarii lui Varlam Aravidze din Căinţa lui Tenghiz Abuladze. Quo vadis, Lupe? Auuuuuuuuuuu… Îi ştie cineva drumul? Duce cumva spre Templu? Aiurea… Duce, vorba lui, spre Batiment. Ăla de stat. Ori de şezut. Alţi patru ani. Drumul lui, nesfîrşitul, este de acelaşi soare luminat. Şi e plin de miasme,valuri, valuri. În nouă cercuri.
Cam la asta mă gîndeam cînd mă uitam la clipul electoral MLUPU PD.
Istoria la moldoveni
Recent, destinsul scabant de talie intermaţională, proaspătul doftor în isterie victor stepaniuk, a mai comis o descoperire în domeniul în care persistă să paraziteze. În spiritul ideologiei dragi pîntecului său, cum că în pragul victoriei -ismului se acutizează lupta de clasă, el a constatat că nu numai politica poate fi antistatală, ci şi istoria, cu toate disciplinele ei, în speţă arheologia. La ce bun să se mai facă cercetări referitoare la epoca lui Ştefan cel Mare – doar se ştie deja că voievodul a întemeiat Moldova cu 650 de ani în urmă, că era Ssssssssstatalist şi că vorbea ruseşte cu accent hazanovian. Pentru ce ne trebuie cetăţile getice – nu erau ăştia strămoşii românilor? Iar chestii alde Orheiul Vechi nici măcar nu sînt de actualitate. N-avem nevoie să ne mai încîlcim în diverse etnii şi populaţii care s-au perindat pe aici. Toate se pot rezolva definitiv în spiritul statalităţii şi patriotismului. E cazul să mergem cît mai adînc. Aşa cum cunoaştem din opera clasicilor marxism-leninismului, omul a provenit de la maimuţă. Dar lumea savantă de pretutindeni încă mai caută veriga lipsă. Tocmai aici se poate da lovitura. Ar fi statal şi patriotic să se demonstreze că veriga lipsă este comunistul. Oare nu scrie la carte despre comuna primitivă? Şi cum atunci se numeau membrii acesteia? Ăă? Ei, vedeţi. Nu mai umblaţi cu diversiuni geto-daco-române. “Adresa-ţi autorităţilor locale scrisori, care să infirme acest fals!” Cin’nu crede, las’s-se ducă ici
Şcoala, balul şi paharul
Am asistat, sîmbătă seara, la un Bal al absolvenţilor unei şcoli din Chişinău. Chestii comune şi mai puţin. Un spaţiu culinar-festiv prestigios închiriat pentru eveniment. Obişnuit (spaţiul), mai cu seamă, cu nuntaşi şi nu cu absolvenţi. Care fapt şi-a pus (se putea altfel?) amprenta. O parte din foştii elevi au sosit la locul acţiunii în limuzinele folosite pe la nunţi (sicriele alea cu alură de basset hound). Cînd să se intre în sala de mese, s-a dat comanda: “Părinţii din a 12-a “A”… Părinţii din a 12-a “B”… Părinţii din a 12-a “C”… (La nunţi e: “Oastea – ori, după caz, invitaţii – nunului mare… socrului mare… socrului mic.”) Apoi, la începutul cinei de sărbătoare, primul toast a fost… “Sus paharul, jos amarul”! Iar părintele care a rostit, jovial, acest toast (cum am aflat, tipul face pe DJ-ul la un post de radio) s-a erijat într-un fel de conocar, încercînd să monopolizeze, într-un soi de one man show, manifestaţia. Tinerii au avut un program de concert foarte frumos şi de bun-simţ. Au încercat să aducă pînă la toţi cei prezenţi ideea că sărbătoarea, de fapt, e a LOR. Cu puţini sorţi de izbîndă. Majoritatea părinţilor şi (din păcate) o bună parte din profesori au înţeles să petreacă aşa cum e nunta la moldoveni (no comment). Le-am văzut pe cîteva profesoare urmărind indignate dansul oriental (o adevărată bijuterie!) al unei absolvente, dar rîzînd cu poftă la bancurile porcoase debitate la microfon de individul cu ifose de star. Dacă seara n-ar fi debutat cu un schimb de cuvinte de recunoştinţă între profesori, absolvenţi şi părinţi, cu flori şi diplome, cu fotografii de grup (unde vor fi ei, tinerii, peste cîteva luni?…), m-aş fi surprins că îl aştept pe naş să treacă printre mese culegînd bancnote în coşul ritual….
Exegi monumentum. Aureliu Busuioc
Aureliu Busuioc
Am asistat la un miracol. Aseară. La Librăria din Centru, lăcaş al Serilor Poetice. În vremurile noastre crispate, două ore de cordialitate. În mijlocul celor adunaţi, radiind şi primind afecţiune, Aureliu Busuioc. Maestrul. Căci şi cei mai venerabili colegi de breaslă îi recunosc, franc, această calitate. Ecce Homo, Ecce Poeta… Dar, mai presus de toate, un exemplar rarisim al unei specii aproape dispărute pe aceste meleaguri: Intelectualul. Şi, cînd spun asta, nu mă refer la ceea ce se înţelege, în mod curent, prin acest cuvînt în RM: absolvent al unei instituţii universitare (ori, cum se mai zice, de învăţămînt superior). La capitolul ăsta, har Domnului, stăm bine – uitaţi-vă în statistici ca să vă convingeţi. Intelectualul este omul care intellegit : observă, percepe, înţelege, cunoaşte, gîndeşte. Care este mereu liber, respinge orice formă de tribalism, îşi păstrează demnitatea intactă indiferent de vitregiile timpurilor pe care le trăieşte. Care nu pierde nicicînd simţul proporţiilor – izvor al ironiei şi al autoironiei. Care rămîne, de-a lungul anilor (Eheu, fugaces…), plin de afecţiune faţă de oameni (“Şi-am vrut să cînt un cîntec pentru oameni…”). A cărui toleranţă eşuează doar în faţa ticăloşiei, lipsei de onestitate, imposturii (“Am vrut cîndva să bat un om nemernic…”). Acesta este Aureliu Busuioc. Cel care şi-a zidit cu talent un monument de bun-simţ şi cumsecădenie… Mulţi ani înainte, Maestre!
Criza, cartea şi Republica Moldova
Am un răspuns: cartea nu e marfă căutată. Are cineva o întrebare?.. Desigur, nu m-aş încumeta să pretind că pe masa omului şi-ar avea locul, mai degrabă, cartea decît parizerul nostru cel de toate zilele. Mai ales că, după ce a fost liderul incontestabil al economiei mondiale vreme de mai bine de jumătate de an, RM a intrat, în sfîrşit (după cum au recunoscut şi praesulii noştri), în criză. Fără îndoială, ar putea fi valabil, şi pentru medicamina spiritului, adevărul excogitat de tanti aia care face pe ministrul sănătăţii (pardon, îmi scapă numele) cu privire la medicamina trupului. (Mai ţineţi minte ce debitase tipa? Că, cică, e bine că medicamentele sînt scumpe şi puţine – atîta s-a mai dezvăţa norodul să le consume în prostie, că prea s-au obişnuit toţi cu leacurile! Asta e! La aşa sănătate, aşa ministru.) Şi-apoi, la urma urmei, chestiile alea cu cartea şi partea şi eventuala dublare a numărului de ochi din dotare n-au fost incă probate ştiinţific nici de Academia autohtonă, nici aiurea. Iar poveşti cronicăreşti cum că, pasămite, nu este altă, şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor ţi-ai putea permite numai dacă eşti mare logofăt şi strîngi mana de la 89 de sate. Dar vin eu primul şi întreb: să fie numai pîrdalnica de criză de vină? Şi vin şi cu replica: aş! Încă veninosul Marţial se plîngea cîndva cît e de greu să-l faci pe cineva sa umble la pungă pentru o carte:
„Îmi ceri să-ţi dau o carte de-a mea, şi mi se pare
Că n-o mai am, dar Tryphon, librarul, ştiu c-o are.
– Cum, vrei pe-a tale fleacuri să dau din banul meu?
Nu sînt nebun! – Se poate, dar află că nici eu.”
Acum, că bibliopolae români se adună la cel mai cu vază sobor al lor, pre numele lui Bookfest, se va vedea daca înţelepciunea ministerială moldoveană poate avea caracter universal. Ori, nu? Deci…
Comentarii recente