Articole cu următoarea etichetă ‘libertate

Leviticul Reloaded

marți, ianuarie 25th, 2011

Aseară, pe oboseală, mi-a venit ideea (cunoscută şi altora, cred) să mă răstorn pe o juma’ de oră pe canapea, să-mi casc ochii la televizor şi să-i umplu cu imagini, poate mi se descarcă encefalul de alte madele. Tema discutată la Cabinetul din umbră – “Despre feminism, fără prejudecăţi” – m-a făcut să las telecomanda la o parte. Buuuuuuuuuuun. N-o fi ea chiar bună pentru relaxare şi golire de activitate cerebrală, dar, cel puţin, va contribui la o schimbare: de undă, de frecvenţă, de aer… Şi ce să vezi şi să auzi? Toată povestea asta era ea fără multe chestii, numai nu fără prejudecăţi. Cu toată strădania (uneori şi cu năduful) lui Val Butnaru, discuţia a fost exact cum trebuia să fie pe la noi, pe-acilea. Nimic neaşteptat. Discurs cumpănit la Ecaterina Mardarovici – un lucru obişnuit. Băşcălie misogină cu iz de peşteră la Boris Bechet, incapabil să se ridice la nivelul oponentei – un lucru la fel de obişnuit. Exprimare împiedicată, în răspăr cu gîndirea, din partea majorităţii vorbitorilor din galerii – un lucru mai mult decît obişnuit. Dar revelaţia serii au fost, pentru mine, excogitările unui individ în rasă de preot, care răspunde, se pare, la numele de Ghenadie Valută, ori Băluţă, ori cam aşa ceva. Ăsta, care a mai subliniat că ar fi şi psiholog, a ajuns la rădăcina problemei: emanciparea femeilor este cauza apariţiei şi expansiunii homosexualităţii şi lesbianismului, femeile cu carieră profesională vin de la diavol, bla-bla, blaleluia. Dar nimic nu poate să-i descrie gîndirea mai bine decît voroavele lui. Atenţie aici (îl citez fidel, 100% – nu m-am lenevit să descarc emisiunea, pentru că nu-mi venea a crede că am auzit aşa ceva): “…femeia, cînd nu mai este o sursă de gingăşie şi de ademenire pentru bărbat, el n-o vede la locul ei ca cămin familial…, el nu mai are interes faţă de ea…”, “… şi atunci la ce-mi trebuieşte mie răspundere, şi copii, şi grijă, şi cheltuieli cu ea, mai bine mă preocup de acelaşi gen şi-mi satisfac plăcerea” (aici n-am înţeles dacă vorbea la modul general, ori…). Apoi: “…nu credeţi că prin această mişcare feministă femeile vor iubi mai mult femeile şi vor scădea dragostea faţă de bărbaţi?” Mdeaaa. Halal să ne fie! La aşa societate, tocmai aşa lideri spirituali ne mai lipseau. Şi o relectură a Leviticului. Urmează numai să li se pună în vedere femeilor ca, în anumite zile din lună (ştiţi voi, cînd sînt necurate), să nu intre nici în parlament, nici la guvern, nici la alte instituţii ale statului, nici la diverse ONG-uri ori firme, nici în spitale, nici în grădiniţe şi şcoli, nici în… Şi atunci vin şi eu cu o întrebare: şi cine, mă rog, are să facă uriaşa muncă (pretins neobservată) pe care o fac femeile? Cu siguranţă, nu popa ghenă & Co…

Eroii şi Memoria

joi, decembrie 24th, 2009

Revoluţia Română a făcut 20 de ani. Mi-e şi greu să cred că atîta a trecut de cînd stăteam cu urechile, practic, lipite de aparatul de radio ca să aflăm ce se întîmplă, de fapt, peste Prut, pentru că informaţiile furnizate de TASS erau cum erau. Şi auzeam multe: despre terorişti, libanezi, sirieni şi autohtoni, despre schimburi de focuri la Otopeni şi la MApN, despre rafale de mitraliere lîngă Televiziunea Română Liberă, din sediul căreia se făcea apel la Armată şi la cetăţenii cu arme să vină în ajutor, despre zeci şi sute de morţi. Ce mai, nu eram prea departe de americanii care au ascultat, cuprinşi de panică, emisiunea radio a lui Orson Welles din 30 octombrie 1938, cu Războiul lumilor al lui H. G. Wells. Eram cu tot sufletul acolo, în Ţară, şi eram mîndri de curajul fraţilor noştri…

Azi ştim că, atunci, s-a trucat şi s-a contrafăcut tot ce se putea. Teroriştii de la Otopeni erau militari români trimişi la masacru printr-un ordin criminal. Diversioniştii de la MApN erau o subunitate USLA măcelărită numai pentru a regla anumite conturi între Armată şi Securitate. Nimeni nu a atacat Televiziunea. Numai morţii au fost adevăraţi. Civili şi militari. Şi curajul demonstranţilor, în mare majoritate tineri de seama noastră, pe atunci. Mulţi au rămas pe veci la aceeaşi vîrstă. N-au avut copii care să se bucure de Libertatea cucerită de ei. Cucerită pentru toţi, inclusiv pentru copiii celor care au tras în ei. 20 de ani, şi încă nu se cunoaşte tot adevărul…

Zilele trecute, Parlamentul Republicii Moldova a decis prelungirea termenului de desfăşurare a anchetei privind evenimentele de după 5 aprilie 2009 cu încă patru luni. Ar fi oare un optimism exagerat să credem că, în mai 2010, vom cunoaşte tot adevărul? Căci este imperios necesar să ştim cine a dat ordine şi cine le-a adus la îndeplinire – concret, cu nume – , ca să putem face un pas spre însănătoşirea societăţii. Măcar atît merită tinerii care au avut curajul de a nu tăcea. Ei nu s-au vrut eroi. Pur şi simplu, nu au mai răbdat. Şi le-au redat altora puterea de a spera şi demnitatea…

Este o datorie morală a noastră a tuturor să păstrăm mereu amintirea celor întîmplate în decembrie 1989 şi în aprilie 2009. Altfel, nu am putea să ne respectăm. Şi nu am avea dreptul de a pretinde să fim respectaţi.  “Să nu uiţi nimic din lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale; şi să-i înveţi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi.” (Biblia, Deuteronomul 4:9).

Un cîntec de Cristian Paţurcă, în memoria eroilor. Golan Post-Mortem

Alegerile, la moldoveni şi în Honduras

luni, decembrie 7th, 2009

Honduras este o ţară care ocupă un loc aparte în imaginarul cetăţeanului din spaţiul pruto-bîco-nistrean. Unii dintre prietenii mei găsesc chiar niscaiva afinităţi aproape mistice între destinele acestor ţărişoare vorbitoare de limbi neolatine. Dar dacă, pînă nu demult, această apropiere denota o oarecare condescendenţă – adică, vezi, Doamne, încă n-am ajuns ca Hondurasul (variantă: honduraşii), realitatea prezentă pare să schimbe echilibrul, invalidînd opiniile noastre pline de suficienţă.

La 29 noiembrie 2009, Honduras, după multă vînzoleală legată de răsturnarea unui preşedinte roşu (seamănă?), şi-a ales un alt preşedinte. Pe Porfirio Lobo. Lupu, cum ar veni.

Lobo al nostru însă n-a fost ales (nu seamănă). Şedinţa Parlamentului a decurs previzibil. postoico, cu vocea-i gemînd de imbecilitate. Fruntaşi ai AIE, cu discursuri ponderate, mai mult ori mai puţin optimiste. Ghimpu, cu vehemenţa-i obicinuită, trimiţîndu-l pe munteanu … la fracţiune, fără a-i deschide microfonul.

Aşadar, Lupu n-a fost ales. Iar. Şi, de data asta, pentru multă vreme. Pînă la vară. Vom avea alegeri, poate, chiar în perioada meciurilor decisive de la Campionatul Mondial de fotbal. Şi atunci, multă lume va avea de făcut o alegere grea în acea duminică: scrutinul ori fotbalul. Votul ori botul. Iar la acel campionat, una dintre echipele participante va fi cea a Hondurasului. Seamănă? Aş…

l love you. What’s wrong with that?

luni, iulie 6th, 2009
Bent

Bent

Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.