Aseară, pe oboseală, mi-a venit ideea (cunoscută şi altora, cred) să mă răstorn pe o juma’ de oră pe canapea, să-mi casc ochii la televizor şi să-i umplu cu imagini, poate mi se descarcă encefalul de alte madele. Tema discutată la Cabinetul din umbră – “Despre feminism, fără prejudecăţi” – m-a făcut să las telecomanda la o parte. Buuuuuuuuuuun. N-o fi ea chiar bună pentru relaxare şi golire de activitate cerebrală, dar, cel puţin, va contribui la o schimbare: de undă, de frecvenţă, de aer… Şi ce să vezi şi să auzi? Toată povestea asta era ea fără multe chestii, numai nu fără prejudecăţi. Cu toată strădania (uneori şi cu năduful) lui Val Butnaru, discuţia a fost exact cum trebuia să fie pe la noi, pe-acilea. Nimic neaşteptat. Discurs cumpănit la Ecaterina Mardarovici – un lucru obişnuit. Băşcălie misogină cu iz de peşteră la Boris Bechet, incapabil să se ridice la nivelul oponentei – un lucru la fel de obişnuit. Exprimare împiedicată, în răspăr cu gîndirea, din partea majorităţii vorbitorilor din galerii – un lucru mai mult decît obişnuit. Dar revelaţia serii au fost, pentru mine, excogitările unui individ în rasă de preot, care răspunde, se pare, la numele de Ghenadie Valută, ori Băluţă, ori cam aşa ceva. Ăsta, care a mai subliniat că ar fi şi psiholog, a ajuns la rădăcina problemei: emanciparea femeilor este cauza apariţiei şi expansiunii homosexualităţii şi lesbianismului, femeile cu carieră profesională vin de la diavol, bla-bla, blaleluia. Dar nimic nu poate să-i descrie gîndirea mai bine decît voroavele lui. Atenţie aici (îl citez fidel, 100% – nu m-am lenevit să descarc emisiunea, pentru că nu-mi venea a crede că am auzit aşa ceva): “…femeia, cînd nu mai este o sursă de gingăşie şi de ademenire pentru bărbat, el n-o vede la locul ei ca cămin familial…, el nu mai are interes faţă de ea…”, “… şi atunci la ce-mi trebuieşte mie răspundere, şi copii, şi grijă, şi cheltuieli cu ea, mai bine mă preocup de acelaşi gen şi-mi satisfac plăcerea” (aici n-am înţeles dacă vorbea la modul general, ori…). Apoi: “…nu credeţi că prin această mişcare feministă femeile vor iubi mai mult femeile şi vor scădea dragostea faţă de bărbaţi?” Mdeaaa. Halal să ne fie! La aşa societate, tocmai aşa lideri spirituali ne mai lipseau. Şi o relectură a Leviticului. Urmează numai să li se pună în vedere femeilor ca, în anumite zile din lună (ştiţi voi, cînd sînt necurate), să nu intre nici în parlament, nici la guvern, nici la alte instituţii ale statului, nici la diverse ONG-uri ori firme, nici în spitale, nici în grădiniţe şi şcoli, nici în… Şi atunci vin şi eu cu o întrebare: şi cine, mă rog, are să facă uriaşa muncă (pretins neobservată) pe care o fac femeile? Cu siguranţă, nu popa ghenă & Co…
Articole cu următoarea etichetă ‘iubire’
l love you. What’s wrong with that?
Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.

Comentarii recente