Articole cu următoarea etichetă ‘demnitate

Eroii şi Memoria

joi, decembrie 24th, 2009

Revoluţia Română a făcut 20 de ani. Mi-e şi greu să cred că atîta a trecut de cînd stăteam cu urechile, practic, lipite de aparatul de radio ca să aflăm ce se întîmplă, de fapt, peste Prut, pentru că informaţiile furnizate de TASS erau cum erau. Şi auzeam multe: despre terorişti, libanezi, sirieni şi autohtoni, despre schimburi de focuri la Otopeni şi la MApN, despre rafale de mitraliere lîngă Televiziunea Română Liberă, din sediul căreia se făcea apel la Armată şi la cetăţenii cu arme să vină în ajutor, despre zeci şi sute de morţi. Ce mai, nu eram prea departe de americanii care au ascultat, cuprinşi de panică, emisiunea radio a lui Orson Welles din 30 octombrie 1938, cu Războiul lumilor al lui H. G. Wells. Eram cu tot sufletul acolo, în Ţară, şi eram mîndri de curajul fraţilor noştri…

Azi ştim că, atunci, s-a trucat şi s-a contrafăcut tot ce se putea. Teroriştii de la Otopeni erau militari români trimişi la masacru printr-un ordin criminal. Diversioniştii de la MApN erau o subunitate USLA măcelărită numai pentru a regla anumite conturi între Armată şi Securitate. Nimeni nu a atacat Televiziunea. Numai morţii au fost adevăraţi. Civili şi militari. Şi curajul demonstranţilor, în mare majoritate tineri de seama noastră, pe atunci. Mulţi au rămas pe veci la aceeaşi vîrstă. N-au avut copii care să se bucure de Libertatea cucerită de ei. Cucerită pentru toţi, inclusiv pentru copiii celor care au tras în ei. 20 de ani, şi încă nu se cunoaşte tot adevărul…

Zilele trecute, Parlamentul Republicii Moldova a decis prelungirea termenului de desfăşurare a anchetei privind evenimentele de după 5 aprilie 2009 cu încă patru luni. Ar fi oare un optimism exagerat să credem că, în mai 2010, vom cunoaşte tot adevărul? Căci este imperios necesar să ştim cine a dat ordine şi cine le-a adus la îndeplinire – concret, cu nume – , ca să putem face un pas spre însănătoşirea societăţii. Măcar atît merită tinerii care au avut curajul de a nu tăcea. Ei nu s-au vrut eroi. Pur şi simplu, nu au mai răbdat. Şi le-au redat altora puterea de a spera şi demnitatea…

Este o datorie morală a noastră a tuturor să păstrăm mereu amintirea celor întîmplate în decembrie 1989 şi în aprilie 2009. Altfel, nu am putea să ne respectăm. Şi nu am avea dreptul de a pretinde să fim respectaţi.  “Să nu uiţi nimic din lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale; şi să-i înveţi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi.” (Biblia, Deuteronomul 4:9).

Un cîntec de Cristian Paţurcă, în memoria eroilor. Golan Post-Mortem

Prezumţia vinovăţiei

joi, iulie 23rd, 2009

Stăteam zilele astea de vorbă cu un prieten într-o zonă a Chişinăului cunoscută nu atît pentru Biblioteca Naţională, care se află acolo, cît pentru multele cîrciumi, mai mult ori mai puţin selecte, crescute tot acolo. Cum discutam şi noi, aşa ca toţi cetăţenii angajaţi, despre politică, iată vin în cale, se cobor la vale, dar nu trei turme de miei, nici măcar trei ciobănei, ci trei organe. Interne. Cu epoleţi de locotenenţi. Erau voioşi şi afişau o atitudine de stăpîni. “Abia aşteaptă băieţii să vină 29 iulie, poate le vine iar dezlegare la dezmorţire”, zic eu. “De ce crezi că toţi sînt la fel, îmi replică amicul, că doar nu ştii cu ce au fost ocupaţi pe 7 aprilie şi după?” Şi avea dreptate. Cel puţin, formal. Pentru că la Codul de procedură penală al Republicii Moldova, art. 8 scrie : “Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită…” Foarte importantă, chestia asta cu prezumţia nevinovăţiei. Un indicator clar al nivelului de democraţie, chiar de civilizaţie, atins de o societate. Dar ce ne facem cu poliţia noastră, mare şi lată? După 7 aprilie, ea este atît de pătată şi de compromisă (nu că ar fi fost, anterior, exemplar de imaculată…), încît alăturarea termenilor “prezumţia nevinovăţiei” şi “poliţie” pare, ca să zic aşa, niţel forţată. Chiar paradoxală. Cam cum ar fi “Clubul vegetarian al canibalilor”.

Nu zic că papuc şi botnari (iertate-mi fie aceste cuvinte care nu trebuie rostite într-o societate de oameni educaţi) ar fi izbutit să-i dea afară pe toţi cei incomozi. Ba chiar sînt absolut sigur că în poliţie au rămas destui oameni cinstiţi şi demni. Dar situaţia e cam aşa. Nu noi (cetăţenii, societatea) trebuie să dovedim ce a făcut poliţia şi fiecare poliţist după 7 aprilie. Dimpotrivă, fiecare poliţist va trebui să demonstreze, lung şi anevoios, aici şi acum, pretutindeni şi mereu că merită să fie considerat un apărător şi nu un agresor al cetăţeanului din banii căruia trăieşte. Ar putea începe să facă lucrul acesta de pe acum. Şi, mai ales, de la 29 iulie încolo. Dar să înceapă neapărat şi fără întîrziere. Pentru că deasupra fiecărui poliţist în parte atîrnă prezumţia vinovăţiei.

l love you. What’s wrong with that?

luni, iulie 6th, 2009
Bent

Bent

Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.