Articole cu următoarea etichetă ‘Cultură

Bila albă, bila neagră: Absolut!

marți, octombrie 18th, 2011

Am fost săptămîna trecuta la un spectacol. Cam demult? Poate. Mă gîndisem să înghit amărăciunea, să păstrez numai bucuria şi seninătatea. Azi (mă rog, poate m-am trezit cu faţa la cearşaf…) am simţit că-mi dă ghes necazul. Aşa că apelez la terapia prin scris. Mai ştii, poate am să fiu mai împăcat…

Aşadar, Absolut!, monospectacol cu Marcel Iureş. Adaptare după Ivan Turbincă. La Teatrul de operă şi Balet din Chişinău. Să le iau pe rînd:

1. Nu-mi amintesc de mult să-mi fi produs atîta plăcere un spectacol (de la Andrei Şerban încoace?). Mai cu seamă al unui singur actor. E glumă să ţii spectatorii cu ochii şi urechile pe tine 1 oră 30 min.?  Încercaţi. 10 bile albe pentru marele maestru Marcel Iureş. Ce zic eu, zece, toate bilele albe reperabile!

2. 5 bile albe pentru oamenii cu ideea Festivalului “Poduri de teatru”. Aferim! Mai vrem!

3. 1 bilă neagră pentru organizarea în sine. Se puteau găsi mai multe spaţii cu atmosferă intimă, mult mai potrivite decît văgăuna din spatele scenei Operei chişinăuiene.

4. 5 bile negre pentru ăi de s-au ocupat de  vînzarea biletelor, că e vorba de organizatorii festivalului, că e vorba de Teatrul de Operă şi Balet. Au pus în vînzare bilete de 50 de lei şi de 100 de lei. Nu era nici o diferenţă, în sală. Nu existau numere de rînduri, de locuri. Care să fi fost rostul diferenţierii? (Oricine poate conchide pentru sine. Nu acuz.)

5. 10 bile negre pentru tipa ţîfnoasă care făcea pe plasatoarea. Trata oamenii ca un birocrat sadea, ca pe nişte zerouri.  La nedumerirea celui care încerca să afle unde şi cum s-ar putea aşeza conform locului indicat în bilet, răspundea ca pe malul Dîmboviţei: “Găsiţi şi voi unde nu e ocupat… Păi, cine v-a pus să luaţi bilete de 100 de lei… N-am ce vă face!” În schimb, se jimba slugarnic cînd întreba mieros: “De la ICR? Poftiţi, vă rog, aici, aveţi rezervate locuri.” Nu ne placi, duduie, bine ar fi să nu te mai vedem!…

Îmi place să cred că cei 100 de lei plătiţi pentru bilet au intrat în onorariul marelui Marcel Iureş.

Protecţia monumentelor la moldoveni

joi, februarie 10th, 2011

Primăria Chişinăului s-a gîndit, în vederea prezervării culturii, că n-ar fi rău să ajute cele cîteva sute de clădiri mai vechi din capitalie să se mai ţină copăcel o vreme. Aşa că le-a agăţat cîte un ecuson. Pînă aici e bine. De alte cîteva sute ce ar fi trebuit de mult agăţate acolo unde au răsărit ca ciupercile blocuri, case, şantiere, şandramale, ca şi de ruinele dezolante, care au fagocitat memoria de piatră a oraşului, ce să mai vorbim? Restul e tăcere… Dar şi aici nu ne-am dezminţit. Chiar tăbliţa cu Nr.1, cea de pe Primărie, te pune, oarecum, în încurcătură. Ai o senzaţie, ca să zic aşa, cam oximoronică. Vezi monstruos. Parcă nu stau prea bine alături orăşănesc, cu parfum de RASSM, şi, Doamne mă iartă, importanţă naţională, cu alură falnică de independenţă. Consecvenţa ar cere (mai ales dupe aşa vocabulă neaoşă cum e Duma), zic eu, cam un astfel de text: “Zidania fostii Dumi orăşăneşti/1901/Pamentnic di arhitecturî şî istorii di însămnătati norodnicî”. Ar fi fost, parcă, mai la locul lui… Din fericire, nimeni nu-mi cere sfatul.

Echipa de ştir

luni, martie 8th, 2010

Vinerea trecută, ca mai toată suflarea din Chişinău (şi nu numai), aşteptam lansarea (în afara Internetului) primei televiziuni de ştiri din RM. Partea festivă am înţeles că a reuşit. A fost triumfalistă, plină de autoadmiraţie şi mulţumire, bine îmbibată, cum e datina… Cînd am pus televizorul la treabă, să scaneze şi să găsească poziţia canalului JurnalTV, simţeam un fel de fior în faţa noului, ca atunci cînd despachetezi un cadou. La început, m-a cam nedumerit albastrul destul de sumbru luat drept culoare de fond a postului. Dar m-am consolat puţin ascultînd pronunţarea destul de corectă a domnişoarei/doamnei care citea ştirile de pe prompter. Nu pentru mult timp însă. Pentru că neîntîrziat am avut de făcut faţă pronunţării infecte, exprimării agramate şi lipsei de coerenţă a reporterilor (careva m-a informat că Melbourne se află în Austria). Apoi a început să şchioapăte prompterul şi prezentatoarea, în urma şocului întoarcerii la hîrtie, a revenit la un accent, ca să zic aşa, mai neaoş. S-a apucat de tăiat macaroana invitaţilor emisiunii la mijloc de cuvînt: timpul, bată-l vina… Am început să mă uit mai atent şi am văzut că şi imaginea e cam cîş: personaje luate cînd prea de aproape, cînd prea de departe, şi doar accidental în centrul ecranului. Cînd apăreau pe sticlă mai multe persoane, jalea sporea. Priveam clipe în şir cefe şi urechi vorbitoare, jumătăţi şi chiar sferturi din vorbitori, de parcă operatorul ar fi făcut exerciţii suprarealiste. În plus, aproape toate titlurile apăreau ciopîrţite: Franţa lovită de furtun, Interzis în Transnis, Dorin Chir Prim Chiş şi tot aşa (şi declar cu toată responsabilitatea că nu e televizorul de vină – mă uitam la un ecran LCD larg, care lasă cîmpuri negre în jurul imaginii 4:3 a canalului). Drept că acum măcar situaţia titlurilor e remediată: apar pe mijloc. De bonetele cochete ale domnişoarelor drăguţe care prezintă prognoza meteo nu zic nimic – foarte probabil, îl ung la inimă pe cineva cu vocaţie cazonă… În fine, ajunge, pînă una-alta. Cele mai multe necazuri ţin de partea tehnică (se zice că nici o televiziune de la noi nu are scule atît de performante. Nu s-a prea văzut.) şi pot fi remediate cînd va veni experienţa. Nu pot totuşi să nu mă întreb ce au făcut toţi ăştia luni în şir, de cînd ţine tam-tamul cu lansarea celei mai celei… Deci. Aştept să văd. Şi să aud. Că avem o adevărată televiziune de ştiri, cu o echipă profesionistă de ştiri, nu de ceea ce am citit dăunăzi pe sticlă.

Cică-ştiri din junglă 1

marți, iulie 7th, 2009

Cultură: Cresc monumentele

Cică, guvernul RM a adoptat, ieri, o decizie privind ridicarea unui monument domnitorului Bogdan Întemeietorul Moldovei. Zice-se că iniţiativa ctitoricească îi aparţine Serviciului de Securitate şi Informaţii şi că monumentul va ocroti tihna Institutului Naţional de Securitate şi Informaţie. Altă veste bună şi încurajatoare este că Ministerul (in)Culturii şi (fu)Turismului va avea sarcina să monitorizeze nivelul artistic al monumentului. Aşa cum a boncăluit MU1, cîteva zile în urmă a fost inaugurat un monument al lui Ştefan cel Mare la Briceni. Probabil, marele voievod a construit toate mănăstirile şi bisericile, nelăsîndu-i actualului decît monumentele. În viitorul apropiat, spre cerul statal se vor avînta şi alte opere sculptural-patriotice, care vor sonda, tematic, negura vremurilor. Astfel, în faţa MAI ar urma să apară o statuie bîtoforă a şefului peceneg Huiduma, iar la Condriţa – grupul sculptural Haţbăţzdup şi echipa, care va înveşnici o căpetenie de lotri neandertalieni ce a hălăduit pe aceste meleaguri în epoca mamuţilor roşii.

High-tech: Avem cu ce

Cu ceva zile în urmă, ziarul Timpul a informat cetăţeanul că maria postoico, ex-vicepreşedinte al parlamentului, actualmente candidat la funcţia de deputat pe listele pcrm, se duce în fiecare dimineaţă, pe banii contribuabililor, la frizerie cu o maşină a parlamentului, care are numărul de înmatriculare RM P 005. Cică, a doua zi după apariţia materialului, aceeaşi maşină, cu acelaşi şofer, cu umplutură din aceeaşi marie postoico, a tras la aceeaşi frizerie, avînd, de această dată, numărul C JC 149. Aceste informaţii nu pot fi puse în niciun caz la îndoială, dar adevărul, pare-se, e mult mai cutremurător: chestia cu înlocuirea numărului oficial al maşinii cu unul fictiv este doar o diversiune menită să distragă atenţia de la scopul real al vizitelor la frizerie. Zice-se că, la această “frizerie”, ex-vicespicheriţei i se recondiţionează permanent pentru alegeri aşa-zisul creier cu tărîţe exclusiviste de import din Rusia, roada 1937, fapt care îi asigură activistei binecunoscuta calitate a discursului. Sursa acestei dezvăluiri, care a vrut să-şi păstreze anonimatul, a mai spus că metodologia acestei proceduri fără precedent a fost elaborată de AŞM şi că de ea nu este străin reputatul chimist gheorghe duca.

l love you. What’s wrong with that?

luni, iulie 6th, 2009
Bent

Bent

Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.

Istoria la moldoveni

marți, iunie 30th, 2009

Recent, destinsul scabant de talie intermaţională, proaspătul doftor în isterie victor stepaniuk, a mai comis o descoperire în domeniul în care persistă să paraziteze. În spiritul ideologiei dragi pîntecului său, cum că în pragul victoriei -ismului se acutizează lupta de clasă, el a constatat că nu numai politica poate fi antistatală, ci şi istoria, cu toate disciplinele ei, în speţă arheologia. La ce bun să se mai facă cercetări referitoare la epoca lui Ştefan cel Mare – doar se ştie deja că voievodul a întemeiat Moldova cu 650 de ani în urmă, că era Ssssssssstatalist şi că vorbea ruseşte cu accent hazanovian. Pentru ce ne trebuie cetăţile getice – nu erau ăştia strămoşii românilor? Iar chestii alde Orheiul Vechi nici măcar nu sînt de actualitate. N-avem nevoie să ne mai încîlcim în diverse etnii şi populaţii care s-au perindat pe aici. Toate se pot rezolva definitiv în spiritul statalităţii şi patriotismului. E cazul să mergem cît mai adînc. Aşa cum cunoaştem din opera clasicilor marxism-leninismului, omul a provenit de la maimuţă. Dar lumea savantă de pretutindeni încă mai caută veriga lipsă. Tocmai aici se poate da lovitura. Ar fi statal şi patriotic să se demonstreze că veriga lipsă este comunistul. Oare nu scrie la carte despre comuna primitivă? Şi cum atunci se numeau membrii acesteia? Ăă? Ei, vedeţi. Nu mai umblaţi cu diversiuni geto-daco-române. “Adresa-ţi autorităţilor locale scrisori, care să infirme acest fals!” Cin’nu crede, las’s-se ducă ici

Tacit şi dezmăţul dictaturii

luni, iunie 29th, 2009

…Italia a fost lovită de calamităţi noi sau de nenorociri care reveneau după o serie lungă de generaţii: … Roma devastată de incendii care au consumat străvechi temple, iar Capitoliul ars de mîna cetăţenilor. Ceremoniile religioase au fost pîngărite, adulterele numeroase, marea plină de oameni plecînd în exil, stîncile acoperite cu sînge. Furia sîngeroasă se dezlănţuia mai puternic la Roma: nobleţea, bogăţiile, demnităţile acceptate sau refuzate erau considerate crime, iar răsplata virtuţii o moarte sigură. Premiile primite de delatori nu erau mai puţin odioase decît crimele lor, cînd ei îşi împărţeau ca o pradă, unii consulatele, alţii funcţiile sacerdotale, alţii cele de procuratori şi influenţa la curte, răsturnînd totul din ură sau din teamă

Exegi monumentum. Aureliu Busuioc

vineri, iunie 26th, 2009
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc

Am asistat la un miracol. Aseară. La Librăria din Centru, lăcaş al Serilor Poetice. În vremurile noastre crispate, două ore de cordialitate. În mijlocul celor adunaţi, radiind şi primind afecţiune, Aureliu Busuioc. Maestrul. Căci şi cei mai venerabili colegi de breaslă îi recunosc, franc, această calitate. Ecce Homo, Ecce Poeta… Dar, mai presus de toate, un exemplar rarisim al unei specii aproape dispărute pe aceste meleaguri: Intelectualul. Şi, cînd spun asta, nu mă refer la ceea ce se înţelege, în mod curent, prin acest cuvînt în RM: absolvent al unei instituţii universitare (ori, cum se mai zice, de învăţămînt superior). La capitolul ăsta, har Domnului, stăm bine – uitaţi-vă în statistici ca să vă convingeţi. Intelectualul este omul care intellegit : observă, percepe, înţelege, cunoaşte, gîndeşte. Care este mereu liber, respinge orice formă de tribalism, îşi păstrează demnitatea intactă indiferent de vitregiile timpurilor pe care le trăieşte. Care nu pierde nicicînd simţul proporţiilor – izvor al ironiei şi al autoironiei. Care rămîne, de-a lungul anilor (Eheu, fugaces…), plin de afecţiune faţă de oameni (“Şi-am vrut să cînt un cîntec pentru oameni…”). A cărui toleranţă eşuează doar în faţa ticăloşiei, lipsei de onestitate, imposturii (“Am vrut cîndva să bat un om nemernic…”). Acesta este Aureliu Busuioc. Cel care şi-a zidit cu talent un monument de bun-simţ şi cumsecădenie… Mulţi ani înainte, Maestre!