Am asistat, sîmbătă seara, la un Bal al absolvenţilor unei şcoli din Chişinău. Chestii comune şi mai puţin. Un spaţiu culinar-festiv prestigios închiriat pentru eveniment. Obişnuit (spaţiul), mai cu seamă, cu nuntaşi şi nu cu absolvenţi.  Care fapt şi-a pus (se putea altfel?) amprenta. O parte din foştii elevi au sosit la locul acţiunii în limuzinele folosite pe la nunţi (sicriele alea cu alură de basset hound). Cînd să se intre în sala de mese, s-a dat comanda: “Părinţii din a 12-a “A”… Părinţii din a 12-a “B”… Părinţii din a 12-a “C”… (La nunţi e: “Oastea – ori, după caz, invitaţii – nunului mare… socrului mare… socrului mic.”) Apoi, la începutul cinei de sărbătoare, primul toast a fost… “Sus paharul, jos amarul”! Iar părintele care a rostit, jovial, acest toast (cum am aflat, tipul face pe DJ-ul la un post de radio) s-a erijat într-un fel de conocar, încercînd să monopolizeze, într-un soi de one man show, manifestaţia. Tinerii au avut un program de concert foarte frumos şi de bun-simţ. Au încercat să aducă pînă la toţi cei prezenţi ideea că sărbătoarea, de fapt, e a LOR. Cu puţini sorţi de izbîndă. Majoritatea părinţilor şi (din păcate) o bună parte din profesori au înţeles să petreacă aşa cum e nunta la moldoveni (no comment). Le-am văzut pe cîteva profesoare urmărind indignate dansul oriental (o adevărată bijuterie!) al unei absolvente, dar rîzînd cu poftă la bancurile porcoase debitate la microfon de individul cu ifose de star. Dacă seara n-ar fi debutat cu un schimb de cuvinte de recunoştinţă între profesori, absolvenţi şi părinţi, cu flori şi diplome, cu fotografii de grup (unde vor fi ei, tinerii, peste cîteva luni?…), m-aş fi surprins că îl aştept pe naş să treacă printre mese culegînd bancnote în coşul ritual….