Aureliu Busuioc

Am asistat la un miracol. Aseară. La Librăria din Centru, lăcaş al Serilor Poetice. În vremurile noastre crispate, două ore de cordialitate. În mijlocul celor adunaţi, radiind şi primind afecţiune, Aureliu Busuioc. Maestrul. Căci şi cei mai venerabili colegi de breaslă îi recunosc, franc, această calitate. Ecce Homo, Ecce Poeta… Dar, mai presus de toate, un exemplar rarisim al unei specii aproape dispărute pe aceste meleaguri: Intelectualul. Şi, cînd spun asta, nu mă refer la ceea ce se înţelege, în mod curent, prin acest cuvînt în RM: absolvent al unei instituţii universitare (ori, cum se mai zice, de învăţămînt superior). La capitolul ăsta, har Domnului, stăm bine – uitaţi-vă în statistici ca să vă convingeţi. Intelectualul este omul care intellegit : observă, percepe, înţelege, cunoaşte, gîndeşte. Care este mereu liber, respinge orice formă de tribalism, îşi păstrează demnitatea intactă indiferent de vitregiile timpurilor pe care le trăieşte. Care nu pierde nicicînd simţul proporţiilor – izvor al ironiei şi al autoironiei. Care rămîne, de-a lungul anilor (Eheu, fugaces…), plin de afecţiune faţă de oameni (“Şi-am vrut să cînt un cîntec pentru oameni…”). A cărui toleranţă eşuează doar în faţa ticăloşiei, lipsei de onestitate, imposturii (“Am vrut cîndva să bat un om nemernic…”). Acesta este Aureliu Busuioc. Cel care şi-a zidit cu talent un monument de bun-simţ şi cumsecădenie… Mulţi ani înainte, Maestre!