Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

“…Primul lucru pe care l-am făcut acasă a fost s-o sărut pe frunte pe mama, care dormea: o iubesc tare mult, mama e idolul meu – nu-i așa, mămico? M-am dus repede în camera mea, am scos ţoalele de pe mine și m-am băgat sub plapumă. După un bahaos de-o zi și o noapte eram total dărâmată. Mă gândeam să mă prăvălesc în pat și să adorm buștean, dar n-a fost să fie.  M-am zvârcolit vreo juma’ de oră până am înţeles că geaba mă dau de ceasul morţii. În acel moment, am urât toate lucrările care se fac sub soare – totul în jur este deșertăciune și vânare de vânt. Parcă mi s-a aprins un bec în cap: mă doare fix în cur de toate. I was dreamin’  of the past. Ei, atunci m-am sculat, am făcut o baie așa cum am putut, am mâncat niscai fasole rece…  Porcul porc rămâne! Parcă nici foame nu-mi era, nici fasolea nu era tocmai proaspătă, dar tot am băgat în mine un blid întreg. M-am îmbrăcat, am dat buzna pe ușă afară și am tuns-o cu un maxi-taxi din fundul meu de cur pe direcţia oraș. Drumul a durat parcă mai mult de-un veac. În mare însă nu era chiar totul nașpa de nașpa. Chestia de bază era că aveam ţigări. Căci a zis cineva că, dacă ai în buzunar un pachet de ţigări, vasăzică, lucrurile nu stau chiar atât de prost pe ziua de azi…”

***

“…Câteodată, când ascult „Pasiunea după Matei”, mai cu seamă  Erbarme dich, mein Gott, e de-ajuns numai să mi-l închipui pe Bach, rumen  și cu peruca pudrată,  și pe loc termin… Mă  ia cu călduri când mă uit la „Ţipătul” lui Munch… Mă ia cu călduri de la mirosul de mastic… Mă  ia cu călduri în toaletă, după ce iese mama și eu mă așez pe colacul veceului, care mai păstrează căldura șoldurilor ei… Mă ia cu călduri de la chipul palid, scofâlcit al nobilului cavaler când îmi imaginez cum el, vărsând șapte rânduri de sudori, intră în lupta pentru  întronarea adevărului și dreptăţii cu un burduf plin cu vin, luându-l drept un maur fermecat… Când  îmi amintesc de conversaţiile tihnite despre  întâlnirile de odinioară cu Domnul Dumnezeu… Lucru ciudat, dar mă  trec căldurile mai degrabă de la descrierea făcută de către Proust muzicii lui Vinteuil decât de la audierea acesteia în interpretarea lui Oistrah  și Richter… De la vocea lui Beth Gibbons, să zicem, ori a bătrânului Johnny Cash… La voci sunt  deosebit de sensibilă. Ajunge numai să-mi amintesc de Bruce Lee, cu strigătul lui specific „Iaaa!” și cu ștergerea sângelui din colţul buzelor cu degetul mare,  și pe loc sunt udă toată… De vreo treizeci de ori  și mai bine m-au trecut căldurile de la Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. Numai mi-i imaginam pe libidinoșii ăia pântecoși și puturoși, și îndată mă cuprindea excitarea… Ăsta era efectul pe care  îl aveau aceste personaje literare asupra mea, care, și fără asta, eram,  în virtutea vârstei, mereu excitată și iritată… Dacă nu-i așa, atunci întrebarea mea este de ce nu m-a luat cu călduri când am văzut desenul animat cu aceeași denumire? Reiese că piticii din imaginaţia mea erau mult mai abstracţi, mult mai generalizaţi și, de aceea, mult mai reali decât cei desenaţi, prin urmare, influenţau fantezia mea de copil mult mai mult decât au fost în stare s-o influenţeze copiile lor din desenul animat (ce-i drept, realizate la un nivel chiar foarte acceptabil, totuși prea concrete, de aceea lipsite de viaţă, moarte, chiar dacă, după toate regulile, ar fi trebuit să fie tocmai viceversa, dar fiecare poveste are propriile sale reguli ale jocului). De altfel, dublurile alea lipsite de suflet au izbutit totuși să înlocuiască imediat imaginile abstracte ale piticilor din conștiinţa mea, cu contururile lor mereu fluctuante, și piticii au căpătat, o dată pentru totdeauna, forme și culori definite și familiare. Pe scurt, dacă lăsăm la o parte raţionamentele insipide, după desenul ăsta animat nu mă mai aţâţă nici Albă-ca-Zăpada, nici piticii. Mă aţâţă, în schimb, câinele din Baskerville. Nu  știu de ce, întotdeauna mi s-a părut că ochii lui luminau prin ceaţă (în astfel de clipe,  în jurul meu se așternea, desigur, o ceaţă deasă, atât de compactă și de tangibilă, încât o puteai tăia ca pe aluat. Fără ceaţă, el n-ar fi fost nici măcar de imaginat, cum nu-i de imaginat călăreţul lui Mayne Reid cu cap ori o simbioză ciudată precum Lionel Richie Hawtin) ca farurile aprinse ale unei locomotive risipind  întunericul. Era de ajuns numai să încep a citi această povestire, și mă udam toată, măcar ia și stoarce lenjeria. Odată cu vârsta, mi s-au schimbat  și gusturile,  și aspiraţiile. Ochii câinelui din Baskerville s-au topit sub privirea prinţului Mîșkin… Lista ar putea continua mult și bine, dar și câteva scurte menţiuni pot da o idee despre tabloul general…”

Etichete: carte, Instant Kafka, traduceri, Zaza Burciuladze
Publicat în: Scripta manent

Acest articol a fost publicat la miercuri, septembrie 28th, 2011, 16:27 în Scripta manent. Poți să urmărești comentariile noi ale acestui articol prin intermediul RSS 2.0 feed. De asemeni poți să scrii un comentariu, sau să trimiți un trackback de pe blogul tău.