Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

„…Și ce dacă Anna nu i-a citit pe Proust și pe Joyce? Dacă preferă un gram de hașiș tuturor sonatelor pentru pian ale lui Skriabin? Dacă socotește că tocata e o mâncare, că cinofil e cel căruia-i plac filmele și că Napoleon e un tort? Dacă n-a văzut de când e ea Portretul lui Jeanne Hébuterne de Modigliani, semănând totuși cu aceasta ca două picături de apă? Dar poate chiar l-a văzut, însă nu ţine minte? Căci are o ţinere de minte nu mai bună decât a aricilor. Și ce dacă?

Păi, cum vine asta, „și ce dacă”? Eu unul ce n-aș da, numai să uit de toate măcar pe un sfert de minut. Și ce n-aș mai da, în plus, ca să-mi aud în aceste clipe unchiul fluierând  Lillibullero. Nu m-aș da în lături nici de la cocaina columbiană… două cărărușe albe și o bancnotă făcută sul. Drogurile acoperă tot spectrul, dacă te uiţi mai atent: alb, negru, verde, cenușiu, galben, transparent, kaki, cafeniu, nisipiu, roz etc., etc. United Colours of Drugs. Dar ce să mai vorbim! Și ce dacă îi știu pe dinafară, încă din copilărie, pe Proust și pe Joyce? Și ce dacă am studiat aproape tot, începând cu erele paleozoică, mezozoică și cenozoică și terminând cu ingineria genetică și virușii informatici, fără a mai pune la socoteală sonatele lui Skriabin și Metafizica lui Aristotel? Trec și peste cercetările legate de fel de fel de ritmuri, algoritmi și logaritmi, cu toţi electronii, protonii și neutronii lor… Oare nu de aici mi se trage tot talmeș-balmeșul pe care îl am acum în scăfârlie și nu de asta oare sunt convins că în Capul Verde, unde te întorci, vezi numai capete verzi, iar prin Praga te împiedici de praguri la tot pasul?..”

***

„…Dar, așa cum am mai spus, Dirty Harry a luat decizia fermă de a nu scrie niciodată nimic. Căci eu am profunda convingere că merită să scrii atunci când nu ai nimic altceva de făcut și nu ţi-i lene. Iar mie, recunosc, mi-i întotdeauna lene să scriu și-mi este mai ușor să car mărgăritare la fântână  decât să iau pana în mână. Cu atât mai mult cu cât am adunat un morman de mărgăritare și-i pot dărui fiecăreia dintre voi chiar și un sac întreg. Prefer să stau cu ochii pe ceea ce s-a scris deja. Iacătă îmi aranjez cărţile pe rafturi și mă apuc să le păzesc. Dacă am să scap cumva de ninja sau de dușmani, ori dacă ei n-au să mă forţeze, sub ameninţarea unor torturi groaznice, să mărturisesc ceva, am să vă aduc la cunoștinţă, profitând de ocazie, că mie, ca și oricărui dictator, îmi poartă dușmănie vrăjitorii cei răi. (Nu pot să nu menţionez pe loc că nicio forţă n-are să mă facă, în acest caz, nici măcar să clipesc, pentru că Apocalipsa, dimpreună cu Infernul lui Dante și cu toate paradigmele lui Faust, sunt bâiguieli de copii în comparaţie cu haosul care se călește în forja minţii mele – cum mi-i dată de la Dumnezeu – scurte.) De altfel, ca să încătușezi un om, trebuie mai întâi să-l prinzi. Iar eu sunt prea precaut ca să permit așa ceva. Și totuși, de curând, doi vrăjitori m-au pândit pe întuneric în casa scării și așa m-au apretat cu bâta, că nu mai speram să-mi adun ciolanele. Pesemne însă că nu-mi este scris să mor de bâtă. După ce m-au cotonogit, m-au mai mușcat de călcâi și abia după aia s-au retras. E posibil că au vrut să-mi mursece talpa… De fapt, cine știe! Poate că m-au luat drept Roland, care avea un călcâi vulnerabil și căruia i-a venit de hac, la Roncesvalles, Bernardo del Carpio cu un ac. Dar cât fac bâta și o mușcătură la picior faţă de steluţele și acele otrăvite ale unui ninja?..”

***

„…După părerea mea, așa ar și trebui să fie, orice om cumsecade trebuie să fie urmărit măcar de un ucigaș. Ei, dar un dictator – de și mai mulţi. Nu știu ce ziceţi voi, fete din Ierusalim, dar eu unul, de exemplu, nu cunosc niciun om cumsecade pe urmele căruia n-ar umbla cu limba scoasă vreun ucigaș. Ce să mai vorbim de dictatori. Cei mai mulţi dintre ei au pierit de mâna ucigașilor. Cinci minute de căutare pe Google le-ar băga pentru totdeauna minţile în cap celor care sunt siguri că astea-s aiureli. Dar… apare întrebarea: ce cuprinde acest adevăr, ce ne va da cunoașterea și limpezirea lui?

You’ ll see your problems multiplied

If you continually decide

To faithfully pursue

The policy of truth.

Nu spune Ecclesiastul că unde este multă înţelepciune este și multă amărăciune? Asta-i! La fel e și cu adevărul. Cum să nu te necăjești și să nu te amărăști când afli că savanţii suedezi au dibăcit la gâștele sălbatice necrofilie homosexuală? Bunăoară, eu nu mă sinchisesc că totul este deșertăciune și vânare de vânt, că sunt muritor, dar, uite, atunci când mi se comunică la televizor această noutate despre gâște, simt, pe vrute, pe nevrute, cum ceva îmi atârnă greu pe suflet. Mai era cum era dacă papa de la Roma începea să facă ouă. Asta ar fi de înţeles. Dar purtarea gâștelor, hotărât lucru, nu-mi intră în cap. Toată speranţa mi-o pusesem în gâște – nu ele oare salvaseră, la vremea lor, Roma? De n-ar fi salvat-o, rămânea papa fără locuinţă. Iar fără un acoperiș deasupra capului, poţi să faci și ouă, poţi să faci și omletă, nimeni nu dă doi bani pe tine. De altfel, ar fi interesant de știut dacă păsăruicile homosexuale au recurs la necrofilie salvând cetatea eternă.”

Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

„…La drept vorbind, cine sunt eu? Pur și simplu, o imagine colectivă? Memorie virtuală? Un soi de aparat turbulent, cum ar fi un jacuzzi al citatelor? Un rizom sensibil? Propria mea halucinoză? Ori un sacou? Poate oare spune sacoul meu despre mine: Omnia mea mecum porto?

Mă așez o clipă pe canapea. De braţul ei e rezemat un baston. Lucru scump, după cât se pare. Un băţ negru, lucios, împodobit cu o măciulie de argint în chip de cap de buldog. Sucesc bastonul în mâini, lipesc măciulia de locul degetului tăiat. Senzaţia produsă de metalul rece pe rană e plăcută. Poate că nici nu e argint. Îmi plimb privirea prin cameră. Un tablou de mari dimensiuni reprezentând o plajă pustie. Marea se lipește de ţărm ca un guler din dantelă fină, gingașă de Valenciennes. De la atâta sucit în mână, bastonul se topește vertiginos, ca o pastilă de aspirină în apă. În mână îmi rămâne doar măciulia, care aduce tot mai mult a revolver cu ţeava scurtă. Închizătorul e moale și elastic, intră în corpul armei lin, ca un ac în marmeladă, și aruncă, în loc de glonţ, un jet subţire de apă.

Pe pupitrul pianului se află, în loc de note, o revistă deschisă, din paginile căreia privește portretul celui de-al cincilea înţelept. Are papion alb și frac. Privește cu ochii săi înţelepţi spre un punct în spaţiu situat deasupra mea, dar parcă ar trage cu coada ochiului și la mine. Pe buze îi flutură un zâmbet zeflemitor. Pe frunte mi se umflă o venă, începe să pulseze nervos. Ţintesc: jetul de apă lovește în colţul stâng de sus al revistei.

Înţeleptul, speriat, sare din pagină, se  închină și se așază  la pian. Își lasă capul pe spate, ca un pianist cuprins de extaz, ia câteva acorduri puternice, isterice. Degetele lui scurte aleargă, încordate, pe clape. Încearcă parcă  să cânte, dar,  în loc de asta,  îi iese un guiţat respingător. Un nou jet de apă îi stropește umărul. Mai bine zis, nu i-l stropește, ci, ca un glonţ, intră în el. S-ar părea că are corpul moale, ca tortul de biscuiţi. Se ridică de la pian gemând și iese cu capul dat pe spate. Ca să nu-i cadă falca de tot, el și-o ţine cu o mână, sprijinindu-se cu cealaltă de balustrada scării. Urcă treptele. Pornesc în urmărirea lui. El merge cu pas obișnuit, eu în schimb sunt nevoit să ţopăi ca un iepure ca să nu rămân în urmă. Pata roșie din jurul rănii se lăţește pe fracul alb. În aer plutește un miros dulce-acrișor. Pe cât se pare, în loc de sânge, din înţelept se prelinge ketchup.

El e deja  în galerie, pășește de-a lungul ferestrelor. Ajuns în dreptul lui, mai trag trei focuri, unul după altul. Două jeturi îi nimeresc în burtă, al treilea îi retează o jumătate de ureche. La fiecare împușcătură, el se clatină, dar nu-și pierde echilibrul, doar face grimase și-și holbează ochii ca un declamator.  Își răcorește faţa făcându-și vânt cu palma ca și cu un evantai. Intră în dormitor, se întinde în pat și se cufundă într-un haos de perne.

– Și asta nu e imoral? întreabă el.

În colţul gurii lui se umflă o bășică de ketchup. Îl împușc drept în faţă. Bășica roșie plesnește…”

***

„…Luându-mă  ca  ţintă,  înţeleptul aruncă,  în cele din urmă, cuţitul, acesta însă, până a ajunge la mine, flutură în zbor din plăsele, de parcă ar bate din aripi, și se înalţă spre cer ca  și cum ar fi chiar un fluture adevărat.  Îmi dau seama că maestrul însuși e cel care a prefăcut arma în insectă. Ce mi-i și cu șmecheriile astea! Iată, vasăzică, la ce trucuri de circar a hotărât el să recurgă pentru a atenua consecinţele negative ale violenţei, modificând-o la nivelul calităţii. Pare-mi-se, acum e momentul când aș putea fugi. Sau măcar aș putea încerca. Deodată însă mă cuprinde o stare de indiferenţă  totală. Ridic capul, mă uit la lună… din nou mă conving că am încă șansa de a deveni un contabil cu renume mondial. Ori de a primi premiul Nobel pentru te miri ce căcat. Șansa există întotdeauna. Din veac în veac. În timpul acesta, înţeleptul se îndreaptă deja spre mine cu mâinile goale, dar, încă înainte ca el să se fi aruncat asupra mea, s-a deschis brusc fereastra gheretei. De acolo a răbufnit un miros greu de murdărie și descompunere, apoi cineva a privit afară. Faţa nu i se vede. Din beznă s-a întins o mână lungă și slabă. Spre mine oare? Dar cine e? O cunoștinţă de-a mea? Un om bun, pur și simplu? Poate că el a și aranjat toate acestea? Ori e cel care, doar cu o mișcare a mâinii, va confirma prezumţia ambivalenţei mele? Mâna-i tremură de parcă ar cânta la balalaică. Degetul lui, nu știu de ce,  îmi amintește tare mult de propriul meu deget retezat și, respectiv, de o pilă Mignon. Al șaselea înţelept rămâne ţintuit locului. Arată descumpănit. Îl înţeleg.

Intru în gheretă. Înăuntru, nici ţipenie. Doar lângă geam funcţionează, cocoţat pe piciorușe, un televizor. Pe ecranul lui licărește o singură imagine: un pește aruncat pe uscat prinzând în van aerul cu gura. Apoi, canalele încep să se schimbe de la sine, secvențe rapide se derulează una după alta. Văd faţa roșie, încreţită de plâns, a unui nou-născut… Văd ochii nemișcaţi ai unui shahid în metroul ticsit de lume… Văd privirea încordată a unui narcoman care își introduce cu o seringă heroină în venă… Văd un călugăr istovit de post… Un samurai îngenuncheat cu o faţă imperturbabilă înainte de harachiri… Văd un băietan lipit de computer încercând să prindă șpilul unui joc… Trupuri arse într-un avion prăbușit… Văd căpșoare de păsări și boturi de animale… Coordonate heliografice și selenocentrice… Văd toate cele nouă mudras ale Protecţiei Celor Nouă Semne, Kuji Goshin Ho și Kuji Kiri… Ghirlande și focuri de artificii… Fibre nervoase senzitive… Semnalul ce se propagă prin cablul de fibră optică… Bodybuilderi și impotenţi… Module de numere complexe… Obrajii îmbujoraţi ai unei fetiţe care tocmai și-a pierdut virginitatea cu ajutorul unui vibrator… Laptele pus dis-de-dimineaţă pe aragaz… Văd gay, deejay, microbi… Smintiţi și cyberpunkeri… Moarte lentă și descompunere lentă… Luna în scădere și apusul… Văd dungile de pe un motan ucis… Tipăritul bancnotelor și femei cu celulită… Zămislirea unui copil și avortul… Sistemul nervos și atomul… Văd gândurile. Cum se iubesc și se urăsc unii pe alţii oamenii. Cum se ajută și cum se nimicesc și din nou dau naștere unii altora, asemeni lor, dar înnoiţi și renăscuţi. Se creează pe sine din nou, pentru a trece, a se prelungi unul în altul. Iar deasupra la toate acestea, necontenit și invariabil, stăruie un curcubeu liniștit și imaterial, împletit din scânteioare multicolore, luminat de mii de cute și pliuri…”