Articole publicate în categoria ‘Uncategorized

Eroii şi Memoria

joi, decembrie 24th, 2009

Revoluţia Română a făcut 20 de ani. Mi-e şi greu să cred că atîta a trecut de cînd stăteam cu urechile, practic, lipite de aparatul de radio ca să aflăm ce se întîmplă, de fapt, peste Prut, pentru că informaţiile furnizate de TASS erau cum erau. Şi auzeam multe: despre terorişti, libanezi, sirieni şi autohtoni, despre schimburi de focuri la Otopeni şi la MApN, despre rafale de mitraliere lîngă Televiziunea Română Liberă, din sediul căreia se făcea apel la Armată şi la cetăţenii cu arme să vină în ajutor, despre zeci şi sute de morţi. Ce mai, nu eram prea departe de americanii care au ascultat, cuprinşi de panică, emisiunea radio a lui Orson Welles din 30 octombrie 1938, cu Războiul lumilor al lui H. G. Wells. Eram cu tot sufletul acolo, în Ţară, şi eram mîndri de curajul fraţilor noştri…

Azi ştim că, atunci, s-a trucat şi s-a contrafăcut tot ce se putea. Teroriştii de la Otopeni erau militari români trimişi la masacru printr-un ordin criminal. Diversioniştii de la MApN erau o subunitate USLA măcelărită numai pentru a regla anumite conturi între Armată şi Securitate. Nimeni nu a atacat Televiziunea. Numai morţii au fost adevăraţi. Civili şi militari. Şi curajul demonstranţilor, în mare majoritate tineri de seama noastră, pe atunci. Mulţi au rămas pe veci la aceeaşi vîrstă. N-au avut copii care să se bucure de Libertatea cucerită de ei. Cucerită pentru toţi, inclusiv pentru copiii celor care au tras în ei. 20 de ani, şi încă nu se cunoaşte tot adevărul…

Zilele trecute, Parlamentul Republicii Moldova a decis prelungirea termenului de desfăşurare a anchetei privind evenimentele de după 5 aprilie 2009 cu încă patru luni. Ar fi oare un optimism exagerat să credem că, în mai 2010, vom cunoaşte tot adevărul? Căci este imperios necesar să ştim cine a dat ordine şi cine le-a adus la îndeplinire – concret, cu nume – , ca să putem face un pas spre însănătoşirea societăţii. Măcar atît merită tinerii care au avut curajul de a nu tăcea. Ei nu s-au vrut eroi. Pur şi simplu, nu au mai răbdat. Şi le-au redat altora puterea de a spera şi demnitatea…

Este o datorie morală a noastră a tuturor să păstrăm mereu amintirea celor întîmplate în decembrie 1989 şi în aprilie 2009. Altfel, nu am putea să ne respectăm. Şi nu am avea dreptul de a pretinde să fim respectaţi.  “Să nu uiţi nimic din lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale; şi să-i înveţi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi.” (Biblia, Deuteronomul 4:9).

Un cîntec de Cristian Paţurcă, în memoria eroilor. Golan Post-Mortem

l love you. What’s wrong with that?

luni, iulie 6th, 2009
Bent

Bent

Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.

Exegi monumentum. Aureliu Busuioc

vineri, iunie 26th, 2009
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc

Am asistat la un miracol. Aseară. La Librăria din Centru, lăcaş al Serilor Poetice. În vremurile noastre crispate, două ore de cordialitate. În mijlocul celor adunaţi, radiind şi primind afecţiune, Aureliu Busuioc. Maestrul. Căci şi cei mai venerabili colegi de breaslă îi recunosc, franc, această calitate. Ecce Homo, Ecce Poeta… Dar, mai presus de toate, un exemplar rarisim al unei specii aproape dispărute pe aceste meleaguri: Intelectualul. Şi, cînd spun asta, nu mă refer la ceea ce se înţelege, în mod curent, prin acest cuvînt în RM: absolvent al unei instituţii universitare (ori, cum se mai zice, de învăţămînt superior). La capitolul ăsta, har Domnului, stăm bine – uitaţi-vă în statistici ca să vă convingeţi. Intelectualul este omul care intellegit : observă, percepe, înţelege, cunoaşte, gîndeşte. Care este mereu liber, respinge orice formă de tribalism, îşi păstrează demnitatea intactă indiferent de vitregiile timpurilor pe care le trăieşte. Care nu pierde nicicînd simţul proporţiilor – izvor al ironiei şi al autoironiei. Care rămîne, de-a lungul anilor (Eheu, fugaces…), plin de afecţiune faţă de oameni (“Şi-am vrut să cînt un cîntec pentru oameni…”). A cărui toleranţă eşuează doar în faţa ticăloşiei, lipsei de onestitate, imposturii (“Am vrut cîndva să bat un om nemernic…”). Acesta este Aureliu Busuioc. Cel care şi-a zidit cu talent un monument de bun-simţ şi cumsecădenie… Mulţi ani înainte, Maestre!

Criza, cartea şi Republica Moldova

marți, iunie 16th, 2009

Am un răspuns: cartea nu e marfă căutată. Are cineva o întrebare?.. Desigur, nu m-aş încumeta să pretind că pe masa omului şi-ar avea locul, mai degrabă, cartea decît parizerul nostru cel de toate zilele. Mai ales că, după ce a fost liderul incontestabil al economiei mondiale vreme de mai bine de jumătate de an, RM a intrat, în sfîrşit (după cum au recunoscut şi praesulii noştri), în criză. Fără îndoială, ar putea fi valabil, şi pentru medicamina spiritului, adevărul excogitat de tanti aia care face pe ministrul sănătăţii (pardon, îmi scapă numele) cu privire la medicamina trupului. (Mai ţineţi minte ce debitase tipa? Că, cică, e bine că medicamentele sînt scumpe şi puţine – atîta s-a mai dezvăţa norodul să le consume în prostie, că prea s-au obişnuit toţi cu leacurile! Asta e! La aşa sănătate, aşa ministru.) Şi-apoi, la urma urmei, chestiile alea cu cartea şi partea şi eventuala dublare a numărului de ochi din dotare n-au fost incă probate ştiinţific nici de Academia autohtonă, nici aiurea. Iar poveşti cronicăreşti cum că, pasămite, nu este altă, şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor ţi-ai putea permite numai dacă eşti mare logofăt şi strîngi mana de la 89 de sate. Dar vin eu primul şi întreb: să fie numai pîrdalnica de criză de vină? Şi vin şi cu replica: aş! Încă veninosul Marţial se plîngea cîndva cît e de greu să-l faci pe cineva sa umble la pungă pentru o carte:

„Îmi ceri să-ţi dau o carte de-a mea, şi mi se pare

Că n-o mai am, dar Tryphon, librarul, ştiu c-o are.

Cum, vrei pe-a tale fleacuri să dau din banul meu?

Nu sînt nebun! – Se poate, dar află că nici eu.”

Acum, că bibliopolae români se adună la cel mai cu vază sobor al lor, pre numele lui Bookfest, se va vedea daca înţelepciunea ministerială moldoveană poate avea caracter universal. Ori, nu? Deci…