Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

„…Și ce dacă Anna nu i-a citit pe Proust și pe Joyce? Dacă preferă un gram de hașiș tuturor sonatelor pentru pian ale lui Skriabin? Dacă socotește că tocata e o mâncare, că cinofil e cel căruia-i plac filmele și că Napoleon e un tort? Dacă n-a văzut de când e ea Portretul lui Jeanne Hébuterne de Modigliani, semănând totuși cu aceasta ca două picături de apă? Dar poate chiar l-a văzut, însă nu ţine minte? Căci are o ţinere de minte nu mai bună decât a aricilor. Și ce dacă?

Păi, cum vine asta, „și ce dacă”? Eu unul ce n-aș da, numai să uit de toate măcar pe un sfert de minut. Și ce n-aș mai da, în plus, ca să-mi aud în aceste clipe unchiul fluierând  Lillibullero. Nu m-aș da în lături nici de la cocaina columbiană… două cărărușe albe și o bancnotă făcută sul. Drogurile acoperă tot spectrul, dacă te uiţi mai atent: alb, negru, verde, cenușiu, galben, transparent, kaki, cafeniu, nisipiu, roz etc., etc. United Colours of Drugs. Dar ce să mai vorbim! Și ce dacă îi știu pe dinafară, încă din copilărie, pe Proust și pe Joyce? Și ce dacă am studiat aproape tot, începând cu erele paleozoică, mezozoică și cenozoică și terminând cu ingineria genetică și virușii informatici, fără a mai pune la socoteală sonatele lui Skriabin și Metafizica lui Aristotel? Trec și peste cercetările legate de fel de fel de ritmuri, algoritmi și logaritmi, cu toţi electronii, protonii și neutronii lor… Oare nu de aici mi se trage tot talmeș-balmeșul pe care îl am acum în scăfârlie și nu de asta oare sunt convins că în Capul Verde, unde te întorci, vezi numai capete verzi, iar prin Praga te împiedici de praguri la tot pasul?..”

***

„…Dar, așa cum am mai spus, Dirty Harry a luat decizia fermă de a nu scrie niciodată nimic. Căci eu am profunda convingere că merită să scrii atunci când nu ai nimic altceva de făcut și nu ţi-i lene. Iar mie, recunosc, mi-i întotdeauna lene să scriu și-mi este mai ușor să car mărgăritare la fântână  decât să iau pana în mână. Cu atât mai mult cu cât am adunat un morman de mărgăritare și-i pot dărui fiecăreia dintre voi chiar și un sac întreg. Prefer să stau cu ochii pe ceea ce s-a scris deja. Iacătă îmi aranjez cărţile pe rafturi și mă apuc să le păzesc. Dacă am să scap cumva de ninja sau de dușmani, ori dacă ei n-au să mă forţeze, sub ameninţarea unor torturi groaznice, să mărturisesc ceva, am să vă aduc la cunoștinţă, profitând de ocazie, că mie, ca și oricărui dictator, îmi poartă dușmănie vrăjitorii cei răi. (Nu pot să nu menţionez pe loc că nicio forţă n-are să mă facă, în acest caz, nici măcar să clipesc, pentru că Apocalipsa, dimpreună cu Infernul lui Dante și cu toate paradigmele lui Faust, sunt bâiguieli de copii în comparaţie cu haosul care se călește în forja minţii mele – cum mi-i dată de la Dumnezeu – scurte.) De altfel, ca să încătușezi un om, trebuie mai întâi să-l prinzi. Iar eu sunt prea precaut ca să permit așa ceva. Și totuși, de curând, doi vrăjitori m-au pândit pe întuneric în casa scării și așa m-au apretat cu bâta, că nu mai speram să-mi adun ciolanele. Pesemne însă că nu-mi este scris să mor de bâtă. După ce m-au cotonogit, m-au mai mușcat de călcâi și abia după aia s-au retras. E posibil că au vrut să-mi mursece talpa… De fapt, cine știe! Poate că m-au luat drept Roland, care avea un călcâi vulnerabil și căruia i-a venit de hac, la Roncesvalles, Bernardo del Carpio cu un ac. Dar cât fac bâta și o mușcătură la picior faţă de steluţele și acele otrăvite ale unui ninja?..”

***

„…După părerea mea, așa ar și trebui să fie, orice om cumsecade trebuie să fie urmărit măcar de un ucigaș. Ei, dar un dictator – de și mai mulţi. Nu știu ce ziceţi voi, fete din Ierusalim, dar eu unul, de exemplu, nu cunosc niciun om cumsecade pe urmele căruia n-ar umbla cu limba scoasă vreun ucigaș. Ce să mai vorbim de dictatori. Cei mai mulţi dintre ei au pierit de mâna ucigașilor. Cinci minute de căutare pe Google le-ar băga pentru totdeauna minţile în cap celor care sunt siguri că astea-s aiureli. Dar… apare întrebarea: ce cuprinde acest adevăr, ce ne va da cunoașterea și limpezirea lui?

You’ ll see your problems multiplied

If you continually decide

To faithfully pursue

The policy of truth.

Nu spune Ecclesiastul că unde este multă înţelepciune este și multă amărăciune? Asta-i! La fel e și cu adevărul. Cum să nu te necăjești și să nu te amărăști când afli că savanţii suedezi au dibăcit la gâștele sălbatice necrofilie homosexuală? Bunăoară, eu nu mă sinchisesc că totul este deșertăciune și vânare de vânt, că sunt muritor, dar, uite, atunci când mi se comunică la televizor această noutate despre gâște, simt, pe vrute, pe nevrute, cum ceva îmi atârnă greu pe suflet. Mai era cum era dacă papa de la Roma începea să facă ouă. Asta ar fi de înţeles. Dar purtarea gâștelor, hotărât lucru, nu-mi intră în cap. Toată speranţa mi-o pusesem în gâște – nu ele oare salvaseră, la vremea lor, Roma? De n-ar fi salvat-o, rămânea papa fără locuinţă. Iar fără un acoperiș deasupra capului, poţi să faci și ouă, poţi să faci și omletă, nimeni nu dă doi bani pe tine. De altfel, ar fi interesant de știut dacă păsăruicile homosexuale au recurs la necrofilie salvând cetatea eternă.”

Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

„…La drept vorbind, cine sunt eu? Pur și simplu, o imagine colectivă? Memorie virtuală? Un soi de aparat turbulent, cum ar fi un jacuzzi al citatelor? Un rizom sensibil? Propria mea halucinoză? Ori un sacou? Poate oare spune sacoul meu despre mine: Omnia mea mecum porto?

Mă așez o clipă pe canapea. De braţul ei e rezemat un baston. Lucru scump, după cât se pare. Un băţ negru, lucios, împodobit cu o măciulie de argint în chip de cap de buldog. Sucesc bastonul în mâini, lipesc măciulia de locul degetului tăiat. Senzaţia produsă de metalul rece pe rană e plăcută. Poate că nici nu e argint. Îmi plimb privirea prin cameră. Un tablou de mari dimensiuni reprezentând o plajă pustie. Marea se lipește de ţărm ca un guler din dantelă fină, gingașă de Valenciennes. De la atâta sucit în mână, bastonul se topește vertiginos, ca o pastilă de aspirină în apă. În mână îmi rămâne doar măciulia, care aduce tot mai mult a revolver cu ţeava scurtă. Închizătorul e moale și elastic, intră în corpul armei lin, ca un ac în marmeladă, și aruncă, în loc de glonţ, un jet subţire de apă.

Pe pupitrul pianului se află, în loc de note, o revistă deschisă, din paginile căreia privește portretul celui de-al cincilea înţelept. Are papion alb și frac. Privește cu ochii săi înţelepţi spre un punct în spaţiu situat deasupra mea, dar parcă ar trage cu coada ochiului și la mine. Pe buze îi flutură un zâmbet zeflemitor. Pe frunte mi se umflă o venă, începe să pulseze nervos. Ţintesc: jetul de apă lovește în colţul stâng de sus al revistei.

Înţeleptul, speriat, sare din pagină, se  închină și se așază  la pian. Își lasă capul pe spate, ca un pianist cuprins de extaz, ia câteva acorduri puternice, isterice. Degetele lui scurte aleargă, încordate, pe clape. Încearcă parcă  să cânte, dar,  în loc de asta,  îi iese un guiţat respingător. Un nou jet de apă îi stropește umărul. Mai bine zis, nu i-l stropește, ci, ca un glonţ, intră în el. S-ar părea că are corpul moale, ca tortul de biscuiţi. Se ridică de la pian gemând și iese cu capul dat pe spate. Ca să nu-i cadă falca de tot, el și-o ţine cu o mână, sprijinindu-se cu cealaltă de balustrada scării. Urcă treptele. Pornesc în urmărirea lui. El merge cu pas obișnuit, eu în schimb sunt nevoit să ţopăi ca un iepure ca să nu rămân în urmă. Pata roșie din jurul rănii se lăţește pe fracul alb. În aer plutește un miros dulce-acrișor. Pe cât se pare, în loc de sânge, din înţelept se prelinge ketchup.

El e deja  în galerie, pășește de-a lungul ferestrelor. Ajuns în dreptul lui, mai trag trei focuri, unul după altul. Două jeturi îi nimeresc în burtă, al treilea îi retează o jumătate de ureche. La fiecare împușcătură, el se clatină, dar nu-și pierde echilibrul, doar face grimase și-și holbează ochii ca un declamator.  Își răcorește faţa făcându-și vânt cu palma ca și cu un evantai. Intră în dormitor, se întinde în pat și se cufundă într-un haos de perne.

– Și asta nu e imoral? întreabă el.

În colţul gurii lui se umflă o bășică de ketchup. Îl împușc drept în faţă. Bășica roșie plesnește…”

***

„…Luându-mă  ca  ţintă,  înţeleptul aruncă,  în cele din urmă, cuţitul, acesta însă, până a ajunge la mine, flutură în zbor din plăsele, de parcă ar bate din aripi, și se înalţă spre cer ca  și cum ar fi chiar un fluture adevărat.  Îmi dau seama că maestrul însuși e cel care a prefăcut arma în insectă. Ce mi-i și cu șmecheriile astea! Iată, vasăzică, la ce trucuri de circar a hotărât el să recurgă pentru a atenua consecinţele negative ale violenţei, modificând-o la nivelul calităţii. Pare-mi-se, acum e momentul când aș putea fugi. Sau măcar aș putea încerca. Deodată însă mă cuprinde o stare de indiferenţă  totală. Ridic capul, mă uit la lună… din nou mă conving că am încă șansa de a deveni un contabil cu renume mondial. Ori de a primi premiul Nobel pentru te miri ce căcat. Șansa există întotdeauna. Din veac în veac. În timpul acesta, înţeleptul se îndreaptă deja spre mine cu mâinile goale, dar, încă înainte ca el să se fi aruncat asupra mea, s-a deschis brusc fereastra gheretei. De acolo a răbufnit un miros greu de murdărie și descompunere, apoi cineva a privit afară. Faţa nu i se vede. Din beznă s-a întins o mână lungă și slabă. Spre mine oare? Dar cine e? O cunoștinţă de-a mea? Un om bun, pur și simplu? Poate că el a și aranjat toate acestea? Ori e cel care, doar cu o mișcare a mâinii, va confirma prezumţia ambivalenţei mele? Mâna-i tremură de parcă ar cânta la balalaică. Degetul lui, nu știu de ce,  îmi amintește tare mult de propriul meu deget retezat și, respectiv, de o pilă Mignon. Al șaselea înţelept rămâne ţintuit locului. Arată descumpănit. Îl înţeleg.

Intru în gheretă. Înăuntru, nici ţipenie. Doar lângă geam funcţionează, cocoţat pe piciorușe, un televizor. Pe ecranul lui licărește o singură imagine: un pește aruncat pe uscat prinzând în van aerul cu gura. Apoi, canalele încep să se schimbe de la sine, secvențe rapide se derulează una după alta. Văd faţa roșie, încreţită de plâns, a unui nou-născut… Văd ochii nemișcaţi ai unui shahid în metroul ticsit de lume… Văd privirea încordată a unui narcoman care își introduce cu o seringă heroină în venă… Văd un călugăr istovit de post… Un samurai îngenuncheat cu o faţă imperturbabilă înainte de harachiri… Văd un băietan lipit de computer încercând să prindă șpilul unui joc… Trupuri arse într-un avion prăbușit… Văd căpșoare de păsări și boturi de animale… Coordonate heliografice și selenocentrice… Văd toate cele nouă mudras ale Protecţiei Celor Nouă Semne, Kuji Goshin Ho și Kuji Kiri… Ghirlande și focuri de artificii… Fibre nervoase senzitive… Semnalul ce se propagă prin cablul de fibră optică… Bodybuilderi și impotenţi… Module de numere complexe… Obrajii îmbujoraţi ai unei fetiţe care tocmai și-a pierdut virginitatea cu ajutorul unui vibrator… Laptele pus dis-de-dimineaţă pe aragaz… Văd gay, deejay, microbi… Smintiţi și cyberpunkeri… Moarte lentă și descompunere lentă… Luna în scădere și apusul… Văd dungile de pe un motan ucis… Tipăritul bancnotelor și femei cu celulită… Zămislirea unui copil și avortul… Sistemul nervos și atomul… Văd gândurile. Cum se iubesc și se urăsc unii pe alţii oamenii. Cum se ajută și cum se nimicesc și din nou dau naștere unii altora, asemeni lor, dar înnoiţi și renăscuţi. Se creează pe sine din nou, pentru a trece, a se prelungi unul în altul. Iar deasupra la toate acestea, necontenit și invariabil, stăruie un curcubeu liniștit și imaterial, împletit din scânteioare multicolore, luminat de mii de cute și pliuri…”

Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

“…În ultimul timp, îmi aduc adesea aminte de tata. E de ajuns o nuanţă nesemnificativă, o asociaţie îndepărtată, și el îmi apare imediat înaintea ochilor. În ultimele sale zile îi era tare frig. Înfășurat până la gât într-un pled, cu o căciuliţă de lână, trasă aproape până peste ochi, ieșea pe balcon și, așezat într-un fotoliu, se încălzea la soare. Numai nasul, subţire și coroiat, i se vedea de sub toate acestea. Dacă ni se întâlneau privirile, îmi făcea numaidecât cu ochiul: totul e bine, adică. Dar nu-i reușea să pară lipsit de griji. Prea era sleit de puteri ca să-i mai reușească măcar ceva. Organismul i se deteriora progresiv, ca o mașină veche. Nu știu cum, se micșora chiar, de parcă cineva nevăzut îi ștergea cu o radieră contururile de mai înainte. Se topeau și dispăreau fără urmă umerii, omoplaţii, dinţii, claviculele… Numai pântecele îi creștea și se umfla și, în cele din urmă, el s-a pierdut în acesta cu totul (dacă nu ţinem seama de cap, care ajunsese aproape la fel de mic ca unul de pasăre, și de ochii obosiţi). Un balon uriaș, plin cu lichid. Și ceva care se cuibărise adânc în măruntaie și slobozea cu tenacitate rădăcini în tot trupul, ca o floare în pământ. Iar floarea cerea soare. Și tata, ca un grădinar cumsecade, îi îndeplinea cererea: zile întregi, înfășurat în pled, se încălzea la soare.

Dar nici acesta nu e cel mai important lucru. Cel mai important e că nisipul îmi aduce aminte de heroină, heroina îmi aduce aminte de seringă, iar seringa – de tata. Probabil, pentru că îi injectam cu regularitate morfină în venă, de trei ori pe zi. Acest lanţ asociativ e, mai mult ori mai puţin, clar. Dar nu e deloc clar de ce tata îmi aduce aminte de Regele Rock-and-Rollului, Elvis Presley. Când tata era în sicriu, îmi amintesc că mi se tot năzărea că uite-acuși are să dea buzna grăsanul Elvis, în costum alb de piele, și are să înceapă să cânte. Și acum, uitându-mă la nisipul acesta, mi se tot năzare că uite-acuși are să apară de undeva un sicriu lăcuit, asemănător cu o limuzină, și din el are să se ridice, lac de sudoare, Elvis cu chitara în mână. Probabil, el s-a pomenit verigă în lanţul meu asociativ pentru că se înfrupta adesea din heroină. Dar poate că la mijloc e creierul meu, care-și cere doza, iar imaginaţia îmi extrage din memorie, de-a valma, tot ce are vreo legătură, directă ori indirectă, cu heroina? Poate că e așa… Căci eu aș putea dănţui chiar până dimineaţa. Cum ai terminat-o cu doza, ţopăi ca un șiit în ziua de Ashura. Mai bine zis, ești gata de orice. Îi poţi trimite un SMS Apostolului Pavel, ori poţi scorni ceva și mai trăsnit. Dar aici e buba: nu-i știu numărul. Altfel, negreșit aș face-o…”

Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

“…Și ce de lume mai era în studioul lui Meshi: toţi cei care nu s-au dus la teatrul de operă ori la expoziţia iraniană au dat buzna încoace. Pederaști din Dighomi, post-industrial boys, sluţi și prea plăcuţi, beautiful losers, punkeri cu creste roșii, cyberpunkeri, nu știu ce tipi în papuci cu vârful ascuţit, mâncători de căcat, înghiţitori de sloboz. Precum și gay, parașute, piţipoance, puţete, guru de pizda mă-sii mai știe ce, fraieri, fraieri cu sonerie, Modern Jazz Quartet ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d. What a wonderful world! Bașca o oarecare doamnă Laura, de vreo mie de ani, femeie mult prea voinică, cu gura pungă, ca la pește. Când râde, îi vezi fălcile de la un capăt la celălalt, buzele parcă i-s retezate cu foarfeca. Are un rezervor fără fund în loc de burtă. Hâdă, să te bage în toţi sperieţii, tremurătoare ca o meduză ce se mistuie pe nisip. De fapt, semăna mai mult nu cu o meduză, ci cu dragonul cu mască dintr-un desen animat japonez, care îi înghiţea pe toţi și vărsa în locul lor monede de aur și asculta numai de Chihiro. Și dacă-i trăsnește și se apucă să-i înghită pe toţi cei de aici, cine are s-o oprească? Printre noi nu-i nici Chihiro, nici, cu atât mai mult, păstorul cel bun. Eli, Eli, lama sabachthani? În studio mai lipseau doar Woody Allen și Catolicos-Patriarhul a toată Georgia. Primul, pur și simplu, nu era în Tbilisi, iar al doilea nu-i nici gay, nici cyberpunker. În schimb, era prezent   Kukla, în toată splendoarea. La început nu l-am remarcat, se pierduse pe undeva, printre pederaștii din Dighomi și punkeri, ca acul în carul cu fân ori ca virusul în computer, apoi însă chiar și prin răgetele magnetofonului răzbătea: „Everybody dance now!”. Așa că, oricât de dark era starea în care mă aflam, numai gândul că Levaniko e undeva alături mă liniștea cât ai clipi și mă umplea de energie. Ăsta e el, Kukla – Mad Max, Woody Woodpecker & Turboman. 3 în 1: șampon, balsam și styling. Muzica era, una-două, acoperită de râsul înfiorător al doamnei Laura.

Ce zici, stimată doamnă Laura, poate o punem?

Totul s-a  învălmășit. Pizdeţţţţţ… Nici naiba n-ar fi putut descurca cine cu cine se săruta, cine cui i-o sugea, cine cui i-o punea. Kill Bill & Twin Peaks Trip. Magnetofonul zbiera la volumul maxim: „We are family!”. Undeva, Kukla chefnea ca un coiot: „Everybody dance now!”…”

***

“… Ce să mai lungim vorba: eu și Zaza am văzut gheaţa simultan. Am văzut-o, am crezut în ea și, ca să zic așa, ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit și ne-am emoţionat. Dar aceasta a fost numai și numai clipa întâlnirii. Mai apoi, a fost ca și cum executam un ordin de a munci fără preget: extindeam îndelung, pe cât puteam, această clipă – adică ne aminteam de ea, discutam despre ea, ne înţelegeam unul pe celălalt, transferam cele auzite în propria experienţă, dar aceasta era deja restaurarea clipei. Prin această amintire (mai degrabă de voie decât de nevoie, întrucât aceasta era dorinţa noastră – eram conștienţi de natura ei, înţelegeam ce suntem și care ne e situaţia reală), noi îndeplineam o anumită muncă, și nu pentru a păstra ceva, ci, dimpotrivă, pentru a face mici fărâme, a zdrobi. Simţeam cu toate organele cât de periculos e să rămâi în gheaţă. În gheaţă, și nu în iubire. Medicii fără frontiere vor fi de acord cu mine că literatura, ca și filosofia, are pentru toate celea o rezervă de maxime sugestive. Despre iubire există o sumedenie. Îmi dau seama că e o banalitate, dar am să dau trei exemple: 1. Cato (cel Bătrân) – „Sufletul celui ce iubește trăiește într-un corp străin”; 2. Proust – „Când suntem îndrăgostiţi de o femeie, proiectăm, pur și simplu, asupra ei propria noastră stare sufletească”; 3. Platonov – „Este ușor să iubești o femeie – aceasta înseamnă să te iubești pe tine”. I’m sorry că vorbesc cu vocea altcuiva, dar, pe bune, eu n-am văzut niciodată acţiuni atât de concordante: parcă am fi dansat sincronic, iar viaţa noastră ar fi depins de acest dans. We are the robots. Știam ce făceam, spărgeam gheaţa, pentru că ne temeam de ea, și știam că, după ce vom fi sfărâmat cristalul, ne așteaptă aceeași monotonie a acvariului, și totuși făceam acest lucru. De ce? Probabil, din teama de a merge prea departe, deoarece nu putem fi fericiţi, nu aceasta e starea noastră firească, noi nu ne putem bucura și preferăm amărăciunile obișnuite veseliei neobișnuite. Într-un cuvânt, am spart toată gheaţa din jurul nostru, am izgonit din preajma noastră, cu propriile noastre străduinţe și eforturi, adevărul, și acesta s-a descompus în elementele sale constitutive – și s-a dizolvat în apă precum un praf, precum Kafka. Instant Kafka. Căci noi suntem natural born uglies, niște târâturi futute-n aripă.

De altfel, futu-i de sus și până jos, tot și toate, futu-i toate curvele cu mine-n frunte, futu-i gheaţa și genele mâncate de Zaza, și pe pletosul Barrichello, și no comment,  și pe Albă-ca-Zăpada cu cei șapte pitici, și pe Jghenti pleoștit în fotoliu, și pe puștiul din Batumi, și cele o mie și una de modalităţi de a ajunge la orgasm, și „M”-ul roșu de deasupra staţiei de metrou „Rustaveli”, și „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s, și pe post-industrial boys, și pe asudatul de Morrissey, și pe Catolicos-Patriarhul a toată Georgia, și uleiul făcător de minuni, și pe medicii fără frontiere, și pe ăla, că e poet, că e geometru, și galeria de cucoane fără orgasm, și pe fraierul cu sonerie, și pe Meshi dansând în adidași de damă, și Crucea Roșie, și pe Barbie zâmbăreaţa, și Audi ăla A6 în ţiplă, și jocul umbrelor, și hora boschetarilor, și bamboleo, și bambolea, și pe Woody Allen, copleșit de uimire, și pe personal Jesus, și cafeaua fără cofeină, și 3, și FUCK ME, și pe câine – ăl cu ochi adânci, minunaţi, imenși, și scheletul lui Kafka, și sută la sută, și Dead „Berlin”, și pe Zaza cel ticsit cu gunoiul existenţei cotidiene, și pe rumenul Bach, și pe Chick Corea, și pe beautiful losers, și pe Bruce Lee cel furios, și pe cei doisprezece apostoli din plastic, și men’s world, și cucurrucucuuu, și Ciclodol party, și pe Koncealovski cu trandafirul în mână, și pe câinele din Baskerville, și pe pârţari, și pe parașute și piţipoance, împreună cu mine, și cele trei mii de inele de carne, și trei nuci pentru Cenușăreasă, și pe Mad Max, și pe Kukla, și Bésame mucho, și pe Sorokin, și gheaţa, și fishburgerul, dar nu cu chiftea, ci cu pește viu, care dă din coadă, și cucurrucucuuu…”

Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011

“…Primul lucru pe care l-am făcut acasă a fost s-o sărut pe frunte pe mama, care dormea: o iubesc tare mult, mama e idolul meu – nu-i așa, mămico? M-am dus repede în camera mea, am scos ţoalele de pe mine și m-am băgat sub plapumă. După un bahaos de-o zi și o noapte eram total dărâmată. Mă gândeam să mă prăvălesc în pat și să adorm buștean, dar n-a fost să fie.  M-am zvârcolit vreo juma’ de oră până am înţeles că geaba mă dau de ceasul morţii. În acel moment, am urât toate lucrările care se fac sub soare – totul în jur este deșertăciune și vânare de vânt. Parcă mi s-a aprins un bec în cap: mă doare fix în cur de toate. I was dreamin’  of the past. Ei, atunci m-am sculat, am făcut o baie așa cum am putut, am mâncat niscai fasole rece…  Porcul porc rămâne! Parcă nici foame nu-mi era, nici fasolea nu era tocmai proaspătă, dar tot am băgat în mine un blid întreg. M-am îmbrăcat, am dat buzna pe ușă afară și am tuns-o cu un maxi-taxi din fundul meu de cur pe direcţia oraș. Drumul a durat parcă mai mult de-un veac. În mare însă nu era chiar totul nașpa de nașpa. Chestia de bază era că aveam ţigări. Căci a zis cineva că, dacă ai în buzunar un pachet de ţigări, vasăzică, lucrurile nu stau chiar atât de prost pe ziua de azi…”

***

“…Câteodată, când ascult „Pasiunea după Matei”, mai cu seamă  Erbarme dich, mein Gott, e de-ajuns numai să mi-l închipui pe Bach, rumen  și cu peruca pudrată,  și pe loc termin… Mă  ia cu călduri când mă uit la „Ţipătul” lui Munch… Mă ia cu călduri de la mirosul de mastic… Mă  ia cu călduri în toaletă, după ce iese mama și eu mă așez pe colacul veceului, care mai păstrează căldura șoldurilor ei… Mă ia cu călduri de la chipul palid, scofâlcit al nobilului cavaler când îmi imaginez cum el, vărsând șapte rânduri de sudori, intră în lupta pentru  întronarea adevărului și dreptăţii cu un burduf plin cu vin, luându-l drept un maur fermecat… Când  îmi amintesc de conversaţiile tihnite despre  întâlnirile de odinioară cu Domnul Dumnezeu… Lucru ciudat, dar mă  trec căldurile mai degrabă de la descrierea făcută de către Proust muzicii lui Vinteuil decât de la audierea acesteia în interpretarea lui Oistrah  și Richter… De la vocea lui Beth Gibbons, să zicem, ori a bătrânului Johnny Cash… La voci sunt  deosebit de sensibilă. Ajunge numai să-mi amintesc de Bruce Lee, cu strigătul lui specific „Iaaa!” și cu ștergerea sângelui din colţul buzelor cu degetul mare,  și pe loc sunt udă toată… De vreo treizeci de ori  și mai bine m-au trecut căldurile de la Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. Numai mi-i imaginam pe libidinoșii ăia pântecoși și puturoși, și îndată mă cuprindea excitarea… Ăsta era efectul pe care  îl aveau aceste personaje literare asupra mea, care, și fără asta, eram,  în virtutea vârstei, mereu excitată și iritată… Dacă nu-i așa, atunci întrebarea mea este de ce nu m-a luat cu călduri când am văzut desenul animat cu aceeași denumire? Reiese că piticii din imaginaţia mea erau mult mai abstracţi, mult mai generalizaţi și, de aceea, mult mai reali decât cei desenaţi, prin urmare, influenţau fantezia mea de copil mult mai mult decât au fost în stare s-o influenţeze copiile lor din desenul animat (ce-i drept, realizate la un nivel chiar foarte acceptabil, totuși prea concrete, de aceea lipsite de viaţă, moarte, chiar dacă, după toate regulile, ar fi trebuit să fie tocmai viceversa, dar fiecare poveste are propriile sale reguli ale jocului). De altfel, dublurile alea lipsite de suflet au izbutit totuși să înlocuiască imediat imaginile abstracte ale piticilor din conștiinţa mea, cu contururile lor mereu fluctuante, și piticii au căpătat, o dată pentru totdeauna, forme și culori definite și familiare. Pe scurt, dacă lăsăm la o parte raţionamentele insipide, după desenul ăsta animat nu mă mai aţâţă nici Albă-ca-Zăpada, nici piticii. Mă aţâţă, în schimb, câinele din Baskerville. Nu  știu de ce, întotdeauna mi s-a părut că ochii lui luminau prin ceaţă (în astfel de clipe,  în jurul meu se așternea, desigur, o ceaţă deasă, atât de compactă și de tangibilă, încât o puteai tăia ca pe aluat. Fără ceaţă, el n-ar fi fost nici măcar de imaginat, cum nu-i de imaginat călăreţul lui Mayne Reid cu cap ori o simbioză ciudată precum Lionel Richie Hawtin) ca farurile aprinse ale unei locomotive risipind  întunericul. Era de ajuns numai să încep a citi această povestire, și mă udam toată, măcar ia și stoarce lenjeria. Odată cu vârsta, mi s-au schimbat  și gusturile,  și aspiraţiile. Ochii câinelui din Baskerville s-au topit sub privirea prinţului Mîșkin… Lista ar putea continua mult și bine, dar și câteva scurte menţiuni pot da o idee despre tabloul general…”