Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011
„…La drept vorbind, cine sunt eu? Pur și simplu, o imagine colectivă? Memorie virtuală? Un soi de aparat turbulent, cum ar fi un jacuzzi al citatelor? Un rizom sensibil? Propria mea halucinoză? Ori un sacou? Poate oare spune sacoul meu despre mine: Omnia mea mecum porto?
Mă așez o clipă pe canapea. De braţul ei e rezemat un baston. Lucru scump, după cât se pare. Un băţ negru, lucios, împodobit cu o măciulie de argint în chip de cap de buldog. Sucesc bastonul în mâini, lipesc măciulia de locul degetului tăiat. Senzaţia produsă de metalul rece pe rană e plăcută. Poate că nici nu e argint. Îmi plimb privirea prin cameră. Un tablou de mari dimensiuni reprezentând o plajă pustie. Marea se lipește de ţărm ca un guler din dantelă fină, gingașă de Valenciennes. De la atâta sucit în mână, bastonul se topește vertiginos, ca o pastilă de aspirină în apă. În mână îmi rămâne doar măciulia, care aduce tot mai mult a revolver cu ţeava scurtă. Închizătorul e moale și elastic, intră în corpul armei lin, ca un ac în marmeladă, și aruncă, în loc de glonţ, un jet subţire de apă.
Pe pupitrul pianului se află, în loc de note, o revistă deschisă, din paginile căreia privește portretul celui de-al cincilea înţelept. Are papion alb și frac. Privește cu ochii săi înţelepţi spre un punct în spaţiu situat deasupra mea, dar parcă ar trage cu coada ochiului și la mine. Pe buze îi flutură un zâmbet zeflemitor. Pe frunte mi se umflă o venă, începe să pulseze nervos. Ţintesc: jetul de apă lovește în colţul stâng de sus al revistei.
Înţeleptul, speriat, sare din pagină, se închină și se așază la pian. Își lasă capul pe spate, ca un pianist cuprins de extaz, ia câteva acorduri puternice, isterice. Degetele lui scurte aleargă, încordate, pe clape. Încearcă parcă să cânte, dar, în loc de asta, îi iese un guiţat respingător. Un nou jet de apă îi stropește umărul. Mai bine zis, nu i-l stropește, ci, ca un glonţ, intră în el. S-ar părea că are corpul moale, ca tortul de biscuiţi. Se ridică de la pian gemând și iese cu capul dat pe spate. Ca să nu-i cadă falca de tot, el și-o ţine cu o mână, sprijinindu-se cu cealaltă de balustrada scării. Urcă treptele. Pornesc în urmărirea lui. El merge cu pas obișnuit, eu în schimb sunt nevoit să ţopăi ca un iepure ca să nu rămân în urmă. Pata roșie din jurul rănii se lăţește pe fracul alb. În aer plutește un miros dulce-acrișor. Pe cât se pare, în loc de sânge, din înţelept se prelinge ketchup.
El e deja în galerie, pășește de-a lungul ferestrelor. Ajuns în dreptul lui, mai trag trei focuri, unul după altul. Două jeturi îi nimeresc în burtă, al treilea îi retează o jumătate de ureche. La fiecare împușcătură, el se clatină, dar nu-și pierde echilibrul, doar face grimase și-și holbează ochii ca un declamator. Își răcorește faţa făcându-și vânt cu palma ca și cu un evantai. Intră în dormitor, se întinde în pat și se cufundă într-un haos de perne.
– Și asta nu e imoral? întreabă el.
În colţul gurii lui se umflă o bășică de ketchup. Îl împușc drept în faţă. Bășica roșie plesnește…”
***
„…Luându-mă ca ţintă, înţeleptul aruncă, în cele din urmă, cuţitul, acesta însă, până a ajunge la mine, flutură în zbor din plăsele, de parcă ar bate din aripi, și se înalţă spre cer ca și cum ar fi chiar un fluture adevărat. Îmi dau seama că maestrul însuși e cel care a prefăcut arma în insectă. Ce mi-i și cu șmecheriile astea! Iată, vasăzică, la ce trucuri de circar a hotărât el să recurgă pentru a atenua consecinţele negative ale violenţei, modificând-o la nivelul calităţii. Pare-mi-se, acum e momentul când aș putea fugi. Sau măcar aș putea încerca. Deodată însă mă cuprinde o stare de indiferenţă totală. Ridic capul, mă uit la lună… din nou mă conving că am încă șansa de a deveni un contabil cu renume mondial. Ori de a primi premiul Nobel pentru te miri ce căcat. Șansa există întotdeauna. Din veac în veac. În timpul acesta, înţeleptul se îndreaptă deja spre mine cu mâinile goale, dar, încă înainte ca el să se fi aruncat asupra mea, s-a deschis brusc fereastra gheretei. De acolo a răbufnit un miros greu de murdărie și descompunere, apoi cineva a privit afară. Faţa nu i se vede. Din beznă s-a întins o mână lungă și slabă. Spre mine oare? Dar cine e? O cunoștinţă de-a mea? Un om bun, pur și simplu? Poate că el a și aranjat toate acestea? Ori e cel care, doar cu o mișcare a mâinii, va confirma prezumţia ambivalenţei mele? Mâna-i tremură de parcă ar cânta la balalaică. Degetul lui, nu știu de ce, îmi amintește tare mult de propriul meu deget retezat și, respectiv, de o pilă Mignon. Al șaselea înţelept rămâne ţintuit locului. Arată descumpănit. Îl înţeleg.
Intru în gheretă. Înăuntru, nici ţipenie. Doar lângă geam funcţionează, cocoţat pe piciorușe, un televizor. Pe ecranul lui licărește o singură imagine: un pește aruncat pe uscat prinzând în van aerul cu gura. Apoi, canalele încep să se schimbe de la sine, secvențe rapide se derulează una după alta. Văd faţa roșie, încreţită de plâns, a unui nou-născut… Văd ochii nemișcaţi ai unui shahid în metroul ticsit de lume… Văd privirea încordată a unui narcoman care își introduce cu o seringă heroină în venă… Văd un călugăr istovit de post… Un samurai îngenuncheat cu o faţă imperturbabilă înainte de harachiri… Văd un băietan lipit de computer încercând să prindă șpilul unui joc… Trupuri arse într-un avion prăbușit… Văd căpșoare de păsări și boturi de animale… Coordonate heliografice și selenocentrice… Văd toate cele nouă mudras ale Protecţiei Celor Nouă Semne, Kuji Goshin Ho și Kuji Kiri… Ghirlande și focuri de artificii… Fibre nervoase senzitive… Semnalul ce se propagă prin cablul de fibră optică… Bodybuilderi și impotenţi… Module de numere complexe… Obrajii îmbujoraţi ai unei fetiţe care tocmai și-a pierdut virginitatea cu ajutorul unui vibrator… Laptele pus dis-de-dimineaţă pe aragaz… Văd gay, deejay, microbi… Smintiţi și cyberpunkeri… Moarte lentă și descompunere lentă… Luna în scădere și apusul… Văd dungile de pe un motan ucis… Tipăritul bancnotelor și femei cu celulită… Zămislirea unui copil și avortul… Sistemul nervos și atomul… Văd gândurile. Cum se iubesc și se urăsc unii pe alţii oamenii. Cum se ajută și cum se nimicesc și din nou dau naștere unii altora, asemeni lor, dar înnoiţi și renăscuţi. Se creează pe sine din nou, pentru a trece, a se prelungi unul în altul. Iar deasupra la toate acestea, necontenit și invariabil, stăruie un curcubeu liniștit și imaterial, împletit din scânteioare multicolore, luminat de mii de cute și pliuri…”
