Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011
“…În ultimul timp, îmi aduc adesea aminte de tata. E de ajuns o nuanţă nesemnificativă, o asociaţie îndepărtată, și el îmi apare imediat înaintea ochilor. În ultimele sale zile îi era tare frig. Înfășurat până la gât într-un pled, cu o căciuliţă de lână, trasă aproape până peste ochi, ieșea pe balcon și, așezat într-un fotoliu, se încălzea la soare. Numai nasul, subţire și coroiat, i se vedea de sub toate acestea. Dacă ni se întâlneau privirile, îmi făcea numaidecât cu ochiul: totul e bine, adică. Dar nu-i reușea să pară lipsit de griji. Prea era sleit de puteri ca să-i mai reușească măcar ceva. Organismul i se deteriora progresiv, ca o mașină veche. Nu știu cum, se micșora chiar, de parcă cineva nevăzut îi ștergea cu o radieră contururile de mai înainte. Se topeau și dispăreau fără urmă umerii, omoplaţii, dinţii, claviculele… Numai pântecele îi creștea și se umfla și, în cele din urmă, el s-a pierdut în acesta cu totul (dacă nu ţinem seama de cap, care ajunsese aproape la fel de mic ca unul de pasăre, și de ochii obosiţi). Un balon uriaș, plin cu lichid. Și ceva care se cuibărise adânc în măruntaie și slobozea cu tenacitate rădăcini în tot trupul, ca o floare în pământ. Iar floarea cerea soare. Și tata, ca un grădinar cumsecade, îi îndeplinea cererea: zile întregi, înfășurat în pled, se încălzea la soare.
Dar nici acesta nu e cel mai important lucru. Cel mai important e că nisipul îmi aduce aminte de heroină, heroina îmi aduce aminte de seringă, iar seringa – de tata. Probabil, pentru că îi injectam cu regularitate morfină în venă, de trei ori pe zi. Acest lanţ asociativ e, mai mult ori mai puţin, clar. Dar nu e deloc clar de ce tata îmi aduce aminte de Regele Rock-and-Rollului, Elvis Presley. Când tata era în sicriu, îmi amintesc că mi se tot năzărea că uite-acuși are să dea buzna grăsanul Elvis, în costum alb de piele, și are să înceapă să cânte. Și acum, uitându-mă la nisipul acesta, mi se tot năzare că uite-acuși are să apară de undeva un sicriu lăcuit, asemănător cu o limuzină, și din el are să se ridice, lac de sudoare, Elvis cu chitara în mână. Probabil, el s-a pomenit verigă în lanţul meu asociativ pentru că se înfrupta adesea din heroină. Dar poate că la mijloc e creierul meu, care-și cere doza, iar imaginaţia îmi extrage din memorie, de-a valma, tot ce are vreo legătură, directă ori indirectă, cu heroina? Poate că e așa… Căci eu aș putea dănţui chiar până dimineaţa. Cum ai terminat-o cu doza, ţopăi ca un șiit în ziua de Ashura. Mai bine zis, ești gata de orice. Îi poţi trimite un SMS Apostolului Pavel, ori poţi scorni ceva și mai trăsnit. Dar aici e buba: nu-i știu numărul. Altfel, negreșit aș face-o…”
