Zaza Burciuladze, "Kafka instant", Cartier, 2011
“…Și ce de lume mai era în studioul lui Meshi: toţi cei care nu s-au dus la teatrul de operă ori la expoziţia iraniană au dat buzna încoace. Pederaști din Dighomi, post-industrial boys, sluţi și prea plăcuţi, beautiful losers, punkeri cu creste roșii, cyberpunkeri, nu știu ce tipi în papuci cu vârful ascuţit, mâncători de căcat, înghiţitori de sloboz. Precum și gay, parașute, piţipoance, puţete, guru de pizda mă-sii mai știe ce, fraieri, fraieri cu sonerie, Modern Jazz Quartet ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d., ș.a.m.d. What a wonderful world! Bașca o oarecare doamnă Laura, de vreo mie de ani, femeie mult prea voinică, cu gura pungă, ca la pește. Când râde, îi vezi fălcile de la un capăt la celălalt, buzele parcă i-s retezate cu foarfeca. Are un rezervor fără fund în loc de burtă. Hâdă, să te bage în toţi sperieţii, tremurătoare ca o meduză ce se mistuie pe nisip. De fapt, semăna mai mult nu cu o meduză, ci cu dragonul cu mască dintr-un desen animat japonez, care îi înghiţea pe toţi și vărsa în locul lor monede de aur și asculta numai de Chihiro. Și dacă-i trăsnește și se apucă să-i înghită pe toţi cei de aici, cine are s-o oprească? Printre noi nu-i nici Chihiro, nici, cu atât mai mult, păstorul cel bun. Eli, Eli, lama sabachthani? În studio mai lipseau doar Woody Allen și Catolicos-Patriarhul a toată Georgia. Primul, pur și simplu, nu era în Tbilisi, iar al doilea nu-i nici gay, nici cyberpunker. În schimb, era prezent Kukla, în toată splendoarea. La început nu l-am remarcat, se pierduse pe undeva, printre pederaștii din Dighomi și punkeri, ca acul în carul cu fân ori ca virusul în computer, apoi însă chiar și prin răgetele magnetofonului răzbătea: „Everybody dance now!”. Așa că, oricât de dark era starea în care mă aflam, numai gândul că Levaniko e undeva alături mă liniștea cât ai clipi și mă umplea de energie. Ăsta e el, Kukla – Mad Max, Woody Woodpecker & Turboman. 3 în 1: șampon, balsam și styling. Muzica era, una-două, acoperită de râsul înfiorător al doamnei Laura.
Ce zici, stimată doamnă Laura, poate o punem?
Totul s-a învălmășit. Pizdeţţţţţ… Nici naiba n-ar fi putut descurca cine cu cine se săruta, cine cui i-o sugea, cine cui i-o punea. Kill Bill & Twin Peaks Trip. Magnetofonul zbiera la volumul maxim: „We are family!”. Undeva, Kukla chefnea ca un coiot: „Everybody dance now!”…”
***
“… Ce să mai lungim vorba: eu și Zaza am văzut gheaţa simultan. Am văzut-o, am crezut în ea și, ca să zic așa, ne-am întâlnit. Ne-am întâlnit și ne-am emoţionat. Dar aceasta a fost numai și numai clipa întâlnirii. Mai apoi, a fost ca și cum executam un ordin de a munci fără preget: extindeam îndelung, pe cât puteam, această clipă – adică ne aminteam de ea, discutam despre ea, ne înţelegeam unul pe celălalt, transferam cele auzite în propria experienţă, dar aceasta era deja restaurarea clipei. Prin această amintire (mai degrabă de voie decât de nevoie, întrucât aceasta era dorinţa noastră – eram conștienţi de natura ei, înţelegeam ce suntem și care ne e situaţia reală), noi îndeplineam o anumită muncă, și nu pentru a păstra ceva, ci, dimpotrivă, pentru a face mici fărâme, a zdrobi. Simţeam cu toate organele cât de periculos e să rămâi în gheaţă. În gheaţă, și nu în iubire. Medicii fără frontiere vor fi de acord cu mine că literatura, ca și filosofia, are pentru toate celea o rezervă de maxime sugestive. Despre iubire există o sumedenie. Îmi dau seama că e o banalitate, dar am să dau trei exemple: 1. Cato (cel Bătrân) – „Sufletul celui ce iubește trăiește într-un corp străin”; 2. Proust – „Când suntem îndrăgostiţi de o femeie, proiectăm, pur și simplu, asupra ei propria noastră stare sufletească”; 3. Platonov – „Este ușor să iubești o femeie – aceasta înseamnă să te iubești pe tine”. I’m sorry că vorbesc cu vocea altcuiva, dar, pe bune, eu n-am văzut niciodată acţiuni atât de concordante: parcă am fi dansat sincronic, iar viaţa noastră ar fi depins de acest dans. We are the robots. Știam ce făceam, spărgeam gheaţa, pentru că ne temeam de ea, și știam că, după ce vom fi sfărâmat cristalul, ne așteaptă aceeași monotonie a acvariului, și totuși făceam acest lucru. De ce? Probabil, din teama de a merge prea departe, deoarece nu putem fi fericiţi, nu aceasta e starea noastră firească, noi nu ne putem bucura și preferăm amărăciunile obișnuite veseliei neobișnuite. Într-un cuvânt, am spart toată gheaţa din jurul nostru, am izgonit din preajma noastră, cu propriile noastre străduinţe și eforturi, adevărul, și acesta s-a descompus în elementele sale constitutive – și s-a dizolvat în apă precum un praf, precum Kafka. Instant Kafka. Căci noi suntem natural born uglies, niște târâturi futute-n aripă.
De altfel, futu-i de sus și până jos, tot și toate, futu-i toate curvele cu mine-n frunte, futu-i gheaţa și genele mâncate de Zaza, și pe pletosul Barrichello, și no comment, și pe Albă-ca-Zăpada cu cei șapte pitici, și pe Jghenti pleoștit în fotoliu, și pe puștiul din Batumi, și cele o mie și una de modalităţi de a ajunge la orgasm, și „M”-ul roșu de deasupra staţiei de metrou „Rustaveli”, și „M”-ul galben de deasupra cupolei de la McDonald’s, și pe post-industrial boys, și pe asudatul de Morrissey, și pe Catolicos-Patriarhul a toată Georgia, și uleiul făcător de minuni, și pe medicii fără frontiere, și pe ăla, că e poet, că e geometru, și galeria de cucoane fără orgasm, și pe fraierul cu sonerie, și pe Meshi dansând în adidași de damă, și Crucea Roșie, și pe Barbie zâmbăreaţa, și Audi ăla A6 în ţiplă, și jocul umbrelor, și hora boschetarilor, și bamboleo, și bambolea, și pe Woody Allen, copleșit de uimire, și pe personal Jesus, și cafeaua fără cofeină, și 3, și FUCK ME, și pe câine – ăl cu ochi adânci, minunaţi, imenși, și scheletul lui Kafka, și sută la sută, și Dead „Berlin”, și pe Zaza cel ticsit cu gunoiul existenţei cotidiene, și pe rumenul Bach, și pe Chick Corea, și pe beautiful losers, și pe Bruce Lee cel furios, și pe cei doisprezece apostoli din plastic, și men’s world, și cucurrucucuuu, și Ciclodol party, și pe Koncealovski cu trandafirul în mână, și pe câinele din Baskerville, și pe pârţari, și pe parașute și piţipoance, împreună cu mine, și cele trei mii de inele de carne, și trei nuci pentru Cenușăreasă, și pe Mad Max, și pe Kukla, și Bésame mucho, și pe Sorokin, și gheaţa, și fishburgerul, dar nu cu chiftea, ci cu pește viu, care dă din coadă, și cucurrucucuuu…”
