Vinerea trecută, ca mai toată suflarea din Chişinău (şi nu numai), aşteptam lansarea (în afara Internetului) primei televiziuni de ştiri din RM. Partea festivă am înţeles că a reuşit. A fost triumfalistă, plină de autoadmiraţie şi mulţumire, bine îmbibată, cum e datina… Cînd am pus televizorul la treabă, să scaneze şi să găsească poziţia canalului JurnalTV, simţeam un fel de fior în faţa noului, ca atunci cînd despachetezi un cadou. La început, m-a cam nedumerit albastrul destul de sumbru luat drept culoare de fond a postului. Dar m-am consolat puţin ascultînd pronunţarea destul de corectă a domnişoarei/doamnei care citea ştirile de pe prompter. Nu pentru mult timp însă. Pentru că neîntîrziat am avut de făcut faţă pronunţării infecte, exprimării agramate şi lipsei de coerenţă a reporterilor (careva m-a informat că Melbourne se află în Austria). Apoi a început să şchioapăte prompterul şi prezentatoarea, în urma şocului întoarcerii la hîrtie, a revenit la un accent, ca să zic aşa, mai neaoş. S-a apucat de tăiat macaroana invitaţilor emisiunii la mijloc de cuvînt: timpul, bată-l vina… Am început să mă uit mai atent şi am văzut că şi imaginea e cam cîş: personaje luate cînd prea de aproape, cînd prea de departe, şi doar accidental în centrul ecranului. Cînd apăreau pe sticlă mai multe persoane, jalea sporea. Priveam clipe în şir cefe şi urechi vorbitoare, jumătăţi şi chiar sferturi din vorbitori, de parcă operatorul ar fi făcut exerciţii suprarealiste. În plus, aproape toate titlurile apăreau ciopîrţite: Franţa lovită de furtun, Interzis în Transnis, Dorin Chir Prim Chiş şi tot aşa (şi declar cu toată responsabilitatea că nu e televizorul de vină – mă uitam la un ecran LCD larg, care lasă cîmpuri negre în jurul imaginii 4:3 a canalului). Drept că acum măcar situaţia titlurilor e remediată: apar pe mijloc. De bonetele cochete ale domnişoarelor drăguţe care prezintă prognoza meteo nu zic nimic – foarte probabil, îl ung la inimă pe cineva cu vocaţie cazonă… În fine, ajunge, pînă una-alta. Cele mai multe necazuri ţin de partea tehnică (se zice că nici o televiziune de la noi nu are scule atît de performante. Nu s-a prea văzut.) şi pot fi remediate cînd va veni experienţa. Nu pot totuşi să nu mă întreb ce au făcut toţi ăştia luni în şir, de cînd ţine tam-tamul cu lansarea celei mai celei… Deci. Aştept să văd. Şi să aud. Că avem o adevărată televiziune de ştiri, cu o echipă profesionistă de ştiri, nu de ceea ce am citit dăunăzi pe sticlă.

Revoluţia Română a făcut 20 de ani. Mi-e şi greu să cred că atîta a trecut de cînd stăteam cu urechile, practic, lipite de aparatul de radio ca să aflăm ce se întîmplă, de fapt, peste Prut, pentru că informaţiile furnizate de TASS erau cum erau. Şi auzeam multe: despre terorişti, libanezi, sirieni şi autohtoni, despre schimburi de focuri la Otopeni şi la MApN, despre rafale de mitraliere lîngă Televiziunea Română Liberă, din sediul căreia se făcea apel la Armată şi la cetăţenii cu arme să vină în ajutor, despre zeci şi sute de morţi. Ce mai, nu eram prea departe de americanii care au ascultat, cuprinşi de panică, emisiunea radio a lui Orson Welles din 30 octombrie 1938, cu Războiul lumilor al lui H. G. Wells. Eram cu tot sufletul acolo, în Ţară, şi eram mîndri de curajul fraţilor noştri…

Azi ştim că, atunci, s-a trucat şi s-a contrafăcut tot ce se putea. Teroriştii de la Otopeni erau militari români trimişi la masacru printr-un ordin criminal. Diversioniştii de la MApN erau o subunitate USLA măcelărită numai pentru a regla anumite conturi între Armată şi Securitate. Nimeni nu a atacat Televiziunea. Numai morţii au fost adevăraţi. Civili şi militari. Şi curajul demonstranţilor, în mare majoritate tineri de seama noastră, pe atunci. Mulţi au rămas pe veci la aceeaşi vîrstă. N-au avut copii care să se bucure de Libertatea cucerită de ei. Cucerită pentru toţi, inclusiv pentru copiii celor care au tras în ei. 20 de ani, şi încă nu se cunoaşte tot adevărul…

Zilele trecute, Parlamentul Republicii Moldova a decis prelungirea termenului de desfăşurare a anchetei privind evenimentele de după 5 aprilie 2009 cu încă patru luni. Ar fi oare un optimism exagerat să credem că, în mai 2010, vom cunoaşte tot adevărul? Căci este imperios necesar să ştim cine a dat ordine şi cine le-a adus la îndeplinire – concret, cu nume – , ca să putem face un pas spre însănătoşirea societăţii. Măcar atît merită tinerii care au avut curajul de a nu tăcea. Ei nu s-au vrut eroi. Pur şi simplu, nu au mai răbdat. Şi le-au redat altora puterea de a spera şi demnitatea…

Este o datorie morală a noastră a tuturor să păstrăm mereu amintirea celor întîmplate în decembrie 1989 şi în aprilie 2009. Altfel, nu am putea să ne respectăm. Şi nu am avea dreptul de a pretinde să fim respectaţi.  “Să nu uiţi nimic din lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale; şi să-i înveţi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi.” (Biblia, Deuteronomul 4:9).

Un cîntec de Cristian Paţurcă, în memoria eroilor. Golan Post-Mortem

Aşa cum a aflat tot neamul, a venit iarna. Care, cum se ştie, îşi poate face intrarea în două feluri.

1. Iarna l-a găsit pe Guguţă sub cuşmă. Adeca, stînd strîmb şi giudecînd drept, e musai să fii gata de ger şi ninsoare, să ai măcar cuşmă şi pîslari, pentru că, zice un clasic în viaţă, iarna nu-i ca vara. Aşa se întîmplă în cărţile frumoase pentru copii şi la sat. Acolo unde s-a născut veşnicia.

2. Iarna ne-a luat prin surprindere. (Asta se întîmplă în realitatea crudelă a oraşului.) Adeca, stînd cum stăm şi giudecînd ca de obicei, cui, mă, să-i treacă prin minte că iarna ar putea veni la mijlocul lui decembrie? Nu-i vorbă, era unu’ care zicea te uită cum ninge decembre, da’ asta e poezie, dom’le, şi poeţii ăştia scriu şi chestii aiurite, cum ar fi funia care face mu în locul vacii… Aşa se face că priveliştea calmă, alb-meditativă şi statică pe care o prezintă zilele astea Chişinăul este vădit înviorată de maşini eşuate într-o dezordine pitorească în troienele dintre case, din hudiţe, de pe marginile străzilor ori chiar – de ce nu? – din plină stradă. Pentru că tot conducătorul auto care se respectă, alias şoferul majoritar, n-a schimbat sprintenele cauciucuri văratice pe temeinicele cauciucuri iernatice. Curţile blocurilor, în aşteptarea cetelor de colindători, urători, godo şi altă faună, văd acum alt spectacol şi aud alt vacarm. Maşini împotmolite, maşini patinînd, maşini încremenite, cetăţeni împingînd de zor, cetăţeni dînd cu lopata, cetăţeni care cască gura. Peste toate pluteşte un amalgam de îndemnuri războinice, heirupuri viscerale, sudălmi plurilingve (pentru că sîntem, zice-se, o societate policulturală). Cozile de la centrele de service, vulcanizare, depanare etc. care se ocupă de reîncălţarea vehiculelor nu mai scad, cum nu scade avîntul ninsorii. Şi aici vacarm eterogen, başca revoltă contra primăriei, guvernului, mecanicilor, climei, ozonului (nu ăla cu na-na-na-na-năi), Celui de ninge… Fiindcă aici cetăţeanul e organizat (de necazul comun). Turmentat va fi deseară. Curat d-ale carnavalului. Parol.

Mai aştept să se mai potolească ninsoarea. Poate se mai curăţă străzile. Atunci mă duc şi eu să-mi schimb roţile. Cu ceva noroc, va fi chiar anul ăsta.

Honduras este o ţară care ocupă un loc aparte în imaginarul cetăţeanului din spaţiul pruto-bîco-nistrean. Unii dintre prietenii mei găsesc chiar niscaiva afinităţi aproape mistice între destinele acestor ţărişoare vorbitoare de limbi neolatine. Dar dacă, pînă nu demult, această apropiere denota o oarecare condescendenţă – adică, vezi, Doamne, încă n-am ajuns ca Hondurasul (variantă: honduraşii), realitatea prezentă pare să schimbe echilibrul, invalidînd opiniile noastre pline de suficienţă.

La 29 noiembrie 2009, Honduras, după multă vînzoleală legată de răsturnarea unui preşedinte roşu (seamănă?), şi-a ales un alt preşedinte. Pe Porfirio Lobo. Lupu, cum ar veni.

Lobo al nostru însă n-a fost ales (nu seamănă). Şedinţa Parlamentului a decurs previzibil. postoico, cu vocea-i gemînd de imbecilitate. Fruntaşi ai AIE, cu discursuri ponderate, mai mult ori mai puţin optimiste. Ghimpu, cu vehemenţa-i obicinuită, trimiţîndu-l pe munteanu … la fracţiune, fără a-i deschide microfonul.

Aşadar, Lupu n-a fost ales. Iar. Şi, de data asta, pentru multă vreme. Pînă la vară. Vom avea alegeri, poate, chiar în perioada meciurilor decisive de la Campionatul Mondial de fotbal. Şi atunci, multă lume va avea de făcut o alegere grea în acea duminică: scrutinul ori fotbalul. Votul ori botul. Iar la acel campionat, una dintre echipele participante va fi cea a Hondurasului. Seamănă? Aş…

Stăteam zilele astea de vorbă cu un prieten într-o zonă a Chişinăului cunoscută nu atît pentru Biblioteca Naţională, care se află acolo, cît pentru multele cîrciumi, mai mult ori mai puţin selecte, crescute tot acolo. Cum discutam şi noi, aşa ca toţi cetăţenii angajaţi, despre politică, iată vin în cale, se cobor la vale, dar nu trei turme de miei, nici măcar trei ciobănei, ci trei organe. Interne. Cu epoleţi de locotenenţi. Erau voioşi şi afişau o atitudine de stăpîni. “Abia aşteaptă băieţii să vină 29 iulie, poate le vine iar dezlegare la dezmorţire”, zic eu. “De ce crezi că toţi sînt la fel, îmi replică amicul, că doar nu ştii cu ce au fost ocupaţi pe 7 aprilie şi după?” Şi avea dreptate. Cel puţin, formal. Pentru că la Codul de procedură penală al Republicii Moldova, art. 8 scrie : “Persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită…” Foarte importantă, chestia asta cu prezumţia nevinovăţiei. Un indicator clar al nivelului de democraţie, chiar de civilizaţie, atins de o societate. Dar ce ne facem cu poliţia noastră, mare şi lată? După 7 aprilie, ea este atît de pătată şi de compromisă (nu că ar fi fost, anterior, exemplar de imaculată…), încît alăturarea termenilor “prezumţia nevinovăţiei” şi “poliţie” pare, ca să zic aşa, niţel forţată. Chiar paradoxală. Cam cum ar fi “Clubul vegetarian al canibalilor”.

Nu zic că papuc şi botnari (iertate-mi fie aceste cuvinte care nu trebuie rostite într-o societate de oameni educaţi) ar fi izbutit să-i dea afară pe toţi cei incomozi. Ba chiar sînt absolut sigur că în poliţie au rămas destui oameni cinstiţi şi demni. Dar situaţia e cam aşa. Nu noi (cetăţenii, societatea) trebuie să dovedim ce a făcut poliţia şi fiecare poliţist după 7 aprilie. Dimpotrivă, fiecare poliţist va trebui să demonstreze, lung şi anevoios, aici şi acum, pretutindeni şi mereu că merită să fie considerat un apărător şi nu un agresor al cetăţeanului din banii căruia trăieşte. Ar putea începe să facă lucrul acesta de pe acum. Şi, mai ales, de la 29 iulie încolo. Dar să înceapă neapărat şi fără întîrziere. Pentru că deasupra fiecărui poliţist în parte atîrnă prezumţia vinovăţiei.

Semantică: Decît să plîngă mama…

Acum, cînd mulţi cetăţeni, turmentaţi şi mai puţin, îşi tot pun întrebarea: “Şi eu cu cine votez? Că în aprilie am votat cu comuniştii, da’ acum, că s-a dus lupu de-acolo…”, nu lipsesc nici diversele explicaţii ale plecării celui mai înalt dintre părlăminteni de sub poala roşie. Am auzit o mulţime de chestii: divergenţe de opinii politice, diferenţe pe plan intelectual, dezamăgiri legate de încremenirea în proiect a pcrm etc. Spanac. Ezistă o esplicaţie, alta. Cică, atunci cînd lupu a făcut fulminanta declaraţie despre lovitura de stat, referindu-se la batimentul Preşedinţiei şi la cel al Parlamentului, voronin şi ţurcan au luat-o prea personal. Întrucît franceza şi bagajul de cuvinte ale acestor cetăţeni sînt, oarecum, diferite de cele ale marianului, ei au auzit “Bati mentu’ Preşedinţiei” şi, respectiv, “Bati mentu’ Parlamentului”, aşa că au tratat aceste vorbe ca pe o instigaţie la violenţă împotriva lor. Acest incident fatal a marcat începutul sfîrşitului. Zice-se că tocmai atunci s-a decis trecerea lui lupu pe linie moartă.

Zootehnie: Gunoi este numele meu, căci sîntem mulţi…

Aşa cum ştie tot neamul, la începutul săptămînii a avut loc, la Bălţi, o acţiune de protest a micilor comercianţi. Revendicările lor erau destul de moderate şi vizau, în mare, reducerea sumelor plătite pentru locurile de comerţ, anularea plăţilor pentru asigurările medicală şi socială din ultimii doi ani, reducerea costurilor patentelor, impozitelor şi taxelor pentru asigurări şi extinderea listei de activităţi în bază de patentă. Era un miting paşnic, care se desfăşura după un scenariu obişnuit. La fel de obişnuită a fost şi apariţia unor cetăţeni vigilenţi de constituţie atletică, cu vîrsta de 25-30 de ani, tunşi scurt şi îmbrăcaţi în negru. Care au început să zbiere aiurea-n tramvai, să înjure ca la uşa cortului şi chiar să îmbrîncească lumea adunată. Unul dintre indivizi a numit-o pe o femeie care îi putea fi mamă “scroafă grasă”. Eroare. Conform taxonomiei regnului animal, doamna insultată face parte din specia Homo sapiens sapiens obidit, iar tipul nebărbierit şi ţepos care avea aerul că se află la el în bătătură urmează a fi catalogat drept Sis scrofa moldaviensis. În vreme ce jivina cu chipiu de om al legii, care îl trăgea pe zurbagiu de mînă cu o sfiiciune frapantă şi neaşteptată pentru specia lui, nu poate fi calificat altfel decît gîndac de bucătărie, alias şvab, libarcă ori taracan.

Sănătate: Lucrurile bune sînt trei. Ori… nu?

La acelaşi miting din Bălţi, pasămite, a fost făcută publică o nouă găselniţă a guvernului de crizmă: cică, micii comercianţi sînt obligaţi sa plătească asigurarea medicală pentru ultimii trei ani, ceea ce ar scutura, în medie, din punga fiecărui posesor de patentă mai bine de 7500 de lei. Plecăciuni în faţa inventivităţii şi filantropiei mălaimarilor noştri: în felul acesta, cetăţenii vor fi de trei ori mai sănătoşi ca pînă acum. Pe urmă, celor care suferă, în ultimii trei ani, de niscaiva afecţiuni ori de sechele ale acestora li se va lua boala ca cu mîna. În plus, chestia asta ingenioasă are să-i vindece, neîndoielnic, de vînătăi şi contuzii pe cei cotonogiţi patriotic şi statal de pumnul (şi bîta) legii în aprilie. Başca bani moca la buget. Trai, neneaco, pe banii babachii!

Politologie: Stîngismul, boala copilăriei…

Preşedintele partidului democrat, dumitru diacov, se plînge, vezi Doamne, că îl bate vîntul din toate părţile. Inclusiv din stînga. Mai zice cel mai vertical dintre democraţi că opoziţia ar fi vrut să i-l sufle din bătătură pe cel mai ortoman băiet. Cică, două din cele trei partide parlamentare de opoziţie l-ar fi peţit insistent pe marian lupu, dar acesta, semeţ, a refuzat. Pasămite, odată ce lupu a plecat de la un partid de stînga, era musai să rămînă tot pe stînga, nicidecum să se ducă la dreapta. Este un mare adevăr aici. Nici lupu, nici diacov n-au nici în clin, nici în mînecă, nici cu dreptul, nici cu dreptatea. Totul e pe stînga la ei, levoe ruseşte. Latineşte, sinister. Ce e sinistru, sinistru rămîne.

Lingvistică: Limba voastră-i…

Zice-se că, recent, la o reuniune electorală de la Călăraşi, marian lupu, cover boy la pd, ar fi glăsuit cam în felul următor: “În RM trăieşte naţiunea moldovenească, iar limba vorbită este cea de stat”. Cu tot tapajul făcut, nu-i nimic surprinzător ori nou în această declaraţie. S-a ştiut dintotdeauna că lupu se pricepe la limbi.

Cultură: Cresc monumentele

Cică, guvernul RM a adoptat, ieri, o decizie privind ridicarea unui monument domnitorului Bogdan Întemeietorul Moldovei. Zice-se că iniţiativa ctitoricească îi aparţine Serviciului de Securitate şi Informaţii şi că monumentul va ocroti tihna Institutului Naţional de Securitate şi Informaţie. Altă veste bună şi încurajatoare este că Ministerul (in)Culturii şi (fu)Turismului va avea sarcina să monitorizeze nivelul artistic al monumentului. Aşa cum a boncăluit MU1, cîteva zile în urmă a fost inaugurat un monument al lui Ştefan cel Mare la Briceni. Probabil, marele voievod a construit toate mănăstirile şi bisericile, nelăsîndu-i actualului decît monumentele. În viitorul apropiat, spre cerul statal se vor avînta şi alte opere sculptural-patriotice, care vor sonda, tematic, negura vremurilor. Astfel, în faţa MAI ar urma să apară o statuie bîtoforă a şefului peceneg Huiduma, iar la Condriţa – grupul sculptural Haţbăţzdup şi echipa, care va înveşnici o căpetenie de lotri neandertalieni ce a hălăduit pe aceste meleaguri în epoca mamuţilor roşii.

High-tech: Avem cu ce

Cu ceva zile în urmă, ziarul Timpul a informat cetăţeanul că maria postoico, ex-vicepreşedinte al parlamentului, actualmente candidat la funcţia de deputat pe listele pcrm, se duce în fiecare dimineaţă, pe banii contribuabililor, la frizerie cu o maşină a parlamentului, care are numărul de înmatriculare RM P 005. Cică, a doua zi după apariţia materialului, aceeaşi maşină, cu acelaşi şofer, cu umplutură din aceeaşi marie postoico, a tras la aceeaşi frizerie, avînd, de această dată, numărul C JC 149. Aceste informaţii nu pot fi puse în niciun caz la îndoială, dar adevărul, pare-se, e mult mai cutremurător: chestia cu înlocuirea numărului oficial al maşinii cu unul fictiv este doar o diversiune menită să distragă atenţia de la scopul real al vizitelor la frizerie. Zice-se că, la această “frizerie”, ex-vicespicheriţei i se recondiţionează permanent pentru alegeri aşa-zisul creier cu tărîţe exclusiviste de import din Rusia, roada 1937, fapt care îi asigură activistei binecunoscuta calitate a discursului. Sursa acestei dezvăluiri, care a vrut să-şi păstreze anonimatul, a mai spus că metodologia acestei proceduri fără precedent a fost elaborată de AŞM şi că de ea nu este străin reputatul chimist gheorghe duca.

Bent

Am văzut un film zilele astea. Crud şi plin de omenie. Se numeşte Bent şi este o ecranizare a dramei omonime a lui Martin Sherman. Nu e un film nou, e din 1997, aşa că nu este cazul să-i expun trama. Locul acţiunii – Germania nazistă: la început, cabaretele decadente ale Berlinului (apariţie sclipitoare a lui Mick Jagger în rolul unui cîntăreţ travestit), apoi lagărul de concentrare Dachau. Timpul acţiunii – anul 1933. Eroul – Max, un “băiat de lume” homosexual (Clive Owen). Pe ecran se perindă multe, mai mult ori mai puţin comune pentru filmele ce relatează despre perioada respectivă. Sînt posibile o mulţime de comentarii asupra acestei pelicule. Este un film despre Germania hitleristă şi atrocităţile ei, despre Noaptea Cuţitelor Lungi? Se poate spune. Despre soarta tragică a minorităţilor marginalizate şi persecutate în al III-lea Reich (evrei, ţigani, homosexuali, adversari politici)? Fără îndoială. Despre dragoste? Cu siguranţă. Aş spune însă că, mai presus de toate, Bent este un film despre rezistenţa în faţa abuzurilor, torturii, dezumanizării, aneantizării. Rezistenţă prin iubire (“I love you… It makes me happy…”) şi… umor. Un film despre demnitatea umană (“We made love. We were real, we were human.”). Despre (re)dobîndirea demnităţii în faţa morţii. Prin dragoste. Care metamorfozează hedonismul egoist şi dorinţa animalică de supravieţuire (“I’m going to stay alive.”) în jertfire de sine şi sete de libertate. Libertatea pe care nimeni nu ţi-o poate lua şi care îţi poate oferi întotdeauna o ultimă opţiune, a morţii fără a fi frînt (“Someone in our barracks killed himself… It’s an act of free will.”). Renaştere. Pe moarte călcînd.